Bolile vitei de vie

Doriți să combateți bolile și dăunătorii viței de vie?
Comandați acum Zeamă Bordeleză pe www.zeamabordeleza.ro

Bolile vitei de vie: Plasmopara viticola – mana vitei de vie

Aceasta boala, cunoscuta intre bolile vitei de vie este originara din America de Nord, unde a fost observata inca din anul 1834 de catre L.D. Schweimetz. Datorita schimburilor comerciale, mana a fost introdusa in Europa, mai intai in Franta, unde primele infectii au fost contactate de catre J. Plachon in 1878 si din aceasta tara s-a raspandit peste tot cu mare rapiditate, determinand impreuna cu filoxera pagube considerabile plantatiilor viticole. La noi in tara mana a fost observata in anul 1887 in podgoriile Buzaului, dar dupa P. Viala este aproape imposibil ca ea sa fi aparut asa de tarziu, tinand seama ca boala este semnalata in tarile vecine inca din anul 1881. Pagubele produse de mana sunt foarte mari, nu numai in anul in care boala se manifesta cu intensitate, ci si in anii urmatori. Pierderile de recolta datorita acestei boli pot varia de la 10% pana la 70-80% in functie de conditiile climatice din anul respectiv. Vinurile provenite din viile manate sunt acide, cu un procent foarte mic de alcool, fara buchet si se imbolnavesc de “balosire”.

Simptome – Atacul de mana se manifesta in toate organele aeriene de vita de vie: frunze, lastari tineri, carcei, flori, ciorchini, boabe.

  • · Atacul pe frunze – Frunzele pot fi atacate dupa ce ating o suprafata de 10-25 cm2 pana ce imbatranesc, cand practic manifesta o rezistenta sporita la mana. Petele de mana au aspect variat in functie de momentul cand se produce infectia. In primavara petele sunt de culoare galben-undelemnie, au un contur difuz, atingand dimensiuni ce variaza de la cativa mm. la cativa cm. (stadiul petelor untdelemnii). Cu timpul centru acestor pete se brunifica, frunzele luand un aspect uscat (stadiul de arsuri pe frunze). Pe partea inferioara a frunzei in dreptul acestor pete galben-untdelemnii se constata prezenta unui puf albicios, alcatuit din miceliul si sporii ciupercii. In functie de conditiile climatice (temperatura ridicata in jur de 20-22oC si umiditate accentuata) ce determina o evolutie, fata de “pete untdelemnii” nu mai apare, iar frunzele nu mai prezinta pe fata inferioara acel puf albicios, caracteristic.

La soiurile cu struguri rosii sau negri, petele de mana sunt inconjurate de un inel rosu sau visiniu, iar la cele rezistente fata de aceasta boala petele se brunifica, iau o forma colturoasa si sunt limitate la nervuri.

Catre toamna, cand frunzele devin mai rezistente, in urma infectiilor apar pete mici colturoase, de 1-2 mm in diametru, in dreptul carora tesuturile se brunifica, in timp ce restul frunzei ramane de culoare verde. Aceasta forma de atac poarta numele de “pete de mozaic”. In aceasta faza ciuperca nu mai produce pe partea inferioara a limbului puf alb.

Rezistenta la imbolnavire a frunzelor batrane poate fi explicata prin procentul mic de apa, procentul mai mare de potasiu, cat si prin pH neutru spre alcalin pe care il prezinta sucul celular in aceasta faza.

  • · Lastarii erbacei si carceii – Prezinta pete alungite de culoare bruna, care pe timp umed se acopera cu un puf albicios, alcatuit din masa de miceliu cu spori. Pe lastarii mai evoluati si lignificati, atacul de mana apare sub forma unor pete alungite de culoare bruna, ce apar in preajma nodurilor, in dreptul carora scoarta este moarta. Coardele atacate nu se maturizeaza.
  • · Atacul pe ciorchini tineri – poate fi foarte periculos in anii cu precipitatii abundente. Infectia are loc prin cozile inflorescentelor, prin flori sau prin partea mai dezvoltata a coditei boabelor. Ciorchinii mici pe timpul umed se ingalbenesc si se acopera cu miceliu si spori de culoare alba, “putregai gri” sau se brunifica si se usuca pe timp secetos. Bobitele se acopera cu un puf albicios format din micelii si spori deoarece bobitele tinere neacoperite de strat ceros permit iesirea miceliului in exterior. Infectia pe boabe continua si dupa ce boabele sunt mai mari si acoperite cu strat ceros, ciuperca patrunzand prin partea latita a coditei bobului cat si prin diferite rani produse de insecte sau grindina. Bobitele atacate se brunifica, se zbarcesc si uneori se desprind de pe ciorchine si cad cu usurinta. Acest aspect parazitar intalnit pe bobitele mai dezvltate care ating 2/3 din dimensiunea lor normala poarta numele de “putregai brun”.

Formarea miceliului si a sporilor are loc intr-un timp relatv scurt (6-10 ore), daca umiditatea atmosferica este ridicata (95-100%) si temperatura este cuprinsa intre 18-24oC.

Catre toamna in frunzele mozaicate, ciuperca formeaza organele de rezistenta si de iernare. Acestia sunt sferici, bruni prevazuti cu un perete gros. Numarul lor variaza in functie de sensibilitatea soiului de vita de vie fata de mana cat si de conditiile climatice ale anului respectiv, ajungand la 200-1250/mm2 (Tr. Savulescu 1941).

  • · Transmitere-raspandire – In primavara sporii de rezistenta germineaza la suprafata solului imbibat cu apa, la temperatura de peste 10oC (maxima fiind de 32oC, iar optima de 22-23oC). In timpul germinarii sporul crapa, iar din interior apare un filament micelian cu un spor mare ce va cadea pe sol. In timpul ploilor repezi din primavara sporii ce plutesc in baltoacele din jurul butucilor sunt proiectati pe partea inferioara a frunzelor, produc filamente de infectie ce patrund in tesuturile plantei gazda prin stomate. Acest proces poarta numele de contaminare primara. Deoarece sporii de rezistenta germineaza in mod esalonat, infectiile primare au loc din luna aprilie pana in luna iunie. Uneori sporii de rezistenta pot germina de timpuriu, inainte ca vita de vie sa intre in vegetatie si in acest caz, infectia primara nu poate avea loc decat dupa ce apar frunzele care au 5 cm diametru, argane ale plantei receptive la mana.

Dupa ce produc infectiile primare, urmeaza perioade de hranire a ciupercii in frunze, in timpul careia pe frunza apar pete galbene-untdelemnii.

Lungimea perioadei de hranire (incubatie), variaza in functie de temperatura mediului inconjurator.

Legatura stransa intre temperatura si lungimea perioadei de incubatie a fost stabilita de catre K. Muller, care a alcatuit curba de incubatie ce ii poarta numele si care s-a dovedit a fi aceeasi si in conditiile tatii noastre.

Durata perioadei de incubatie in functie de temperatura

          Manifestarea bolii este marcata de aparitia miceliului (puf alb), ce poarta spori. Numarul sporilor de vara ce se formeaza pe micelii, este foarte mare, fiind cuprins intre 200-400. Sporii sunt luati de curentii de aer si dusi la distante mari. Ei isi pot pastra viabilitatea 7-8 zile. Ajunsi pe organele vitei de vie, sporii dupa ce stau in picaturile de apa, timp de 1,5-2 ore, produc filamente de infectie ce patrund prin deschiderile naturale ale frunzei. Aceste infectii produse de sporii de vara poarta denumurea de infectii sau contaminari secundare.

Contaminarile secundare cu ajutorul sporilor de vara se pot repeta de mai nulte ori in timpul perioadei de vegetatie, in functie de numarul si durata ploilor. In anii favorabili pentru mana numarul infectiilor secundare poate ajunge la 10-20 si chiar mai mult. Stabilirea momentului cand are loc o infectie secundara si determinarea perioadei de incubatie are o mare importanta in combaterea rationala a manei. Tratamentele chimice trebuie aplicate numai in perioada de incubatie, pentru ca la aparitia miceliului si a sporilor, cand in mod sigur exista pericolul unei noi infectii, organee vitei de vie sa fie acoperite cu o pelicula de substanta care sa le protejeze.

Spre toamna dupa efectuarea ultimei contaminari secundare, ciuperca formeaza spori de rezistenta sub forma carora ciuperca ierneaza.

In ceea ce priveste comportarea soiurilor la atacul de mana, soiurile superioare de masa si de vin sunt mai sensibile la atac. Printre acestea citam: Afuz-Ali, Muscat-Hamburg, Perla de Csaba, Chasselas, Cardinal, Regina viilor, Riesling Italian, Feteasca Regala, Feteasca alba, Babeasca neagra. In timp ce soiurile Negru vartos si Cramposie sunt mai rezistente. Cercetarile efectuate de catre C. Rafaila au dus la obtinerea unor soiuri si hibrizi rezistenti care folositi ca portaltoi, imprima altoiului o toleranta sporita cum ar fi: Vitis riparia, Vitis berlandieri, Berlandieri*Riparia, Salanis*Riparia etc.

Prevenirea si combaterea

Masurile de prevenire si combatere sunt incluse organic in complexul tehnologic al culturii vitei de vie, fara de care nu se poate concepe realizarea de productii sigure si de calitate superioara.

Alegerea terenului – Este bine cunoscut faptul ca terenurile grele, cu exces de umiditate, in care apa balteste creaza conditii favorabile pentru mana.

Fertilizarea – Ingrasamintele azotate administrate fara doze corespunzatoare de fosfor si potasiu duc la cresteri exagerate a organelor vegetative si fac ca vita sa devina mai sensibila la agentii patogeni.

Soiurile rezistente au un mare rol in reducerea numarului de tratamente si implicit a cheltuielilor in protectia fitosanitara a culturii. Este recomandat ca in zonele favorabile atacului de mana sa nu se cultive soiurile sensibile cum ar fi: Afuz-Ali, Italia, Chasselas, Cardinal, Regina viilor, Riesling Italian, Feteasca Regala, Feteasca alba, etc. Soiurile rezistente la mana sunt: Victoria, Timpuriu de Cluj, Cetatuia, Silvania, Roz romanesc, Aromat de Iasi, Cadarca 123 etc.

Lucrarile solului – Se recomanda aplicarea unui complex de marimi agrofitotehnice in plantatiile viticole, mana fiind mai fregventa si mai pagubitoare in plantatiile neingrijite. Araturile prin care frunzele cu spori de rezistenta sunt ingropate la adancimi mai mari, cat si drenarea terenurilor care sustin puternic apa, duc la reducerea numarului de infectii. Se recomanda ca terenul din vii sa fie mentinut curat de buruieni pentru a evita o atmosfera umeda, favorabila infectiilor de mana.

Lucrarile in verde ca: legatul, copilitul si carnitul se vor executa la timp (prin carnit eliminandu-se din vii lastarii nestropiti, care sunt foarte usor atacati de mana).

Rezultatele cele mai sigure la avertizare se obtin prin corelarea datelor obtinute dupa criteriile: biologie, fenologie si ecologie.

Criteriul biologic – urmareste ciclul de dezvoltare al agentului patogen, incepand de la germinarea oosporilor, aparitia macroconidiilor, producerea infectiilor primare, incubatia, aparitia fructificatiilor si infectiile secundare. Frunzele cu oospori se aseaza sub butucii de alarma pentru a se obtine infectia primara, dupa care, in functie de temperatura, se calculeaza durata incubatiei si infectiilor succesive.

Criteriul fenologic – are in vedere dezvoltarea organelor vitei, incepand cu aparitia frunzelor pe care se pot produce infectii si aparitia strugurilor tineri. In acest scop se urmareste viteza de crestere a lastarilor si aparitia noilor frunze care nu sunt protejate cu solutie fungicida.

Criteriul ecologic – Urmareste conditiile climatice ca: precipitatiile, umiditatea relativa a aerului (minima, medie, maxima), temperatura aerului (minima, medie, maxima), roua, grindina si alte fenomene meteorologice.

Constantele de temperatura pentru Plasmopara viticola sunt: pragul inferior to : 8oC, temperaturile optime intre 16-22.5oC si pragul termic superior T = 30oC.

Coreland cele 3 criterii se poate preciza ca infectiile se produc cand in vie exista urmatoarea situatie:

  • frunze tinere susceptibile de a fi atacate;
  • precipitatii sau roua care dureaza intre 1,5-3 ore care permit germinarea zoosporilor si producerea infectiei;
  • umiditatea relativa a aerului peste 75%.

Tratamentele se aplica in functie de aceste conditii create, inafara de acestea numarul lor depinde si de rezistenta soiurilor si de remanenta fungicidului utilizat. Se recunoaste faptul ca produsele cuprice au remanenta mai mare (10-14 zile), iar produsele organice de sinteza, mai mica (7-8 zile fara precipitatii). Pentru marirea preciziilor observatiilor in prezent se utilizeaza aparatul denumit mildiograf, care inregistreaza automat datele climatice si indica pericolul de mana.

Combaterea chimica a manei se face la avertizare prin aplicarea tratamentelor cu zeama bordoleza 0,5-1% sau cu alte produse cuprice. In anii cu conditii climatice normale se aplica 3-4 tratamente astfel: stropitul intai cu zeama bordoleza 0,5-1%, se efectuiaza cand lastarii au 6-8 frunze; stropitul al doilea, se face inainte de inflorit; stropitul al treilea si eventual al patrulea dupa inflorit si la formarea ciorchinilor.

Tratamentele se vor efectua cu produse din grupele: Gr. A: zeama bordoseza 0,5-1% (t.p.21z.), Champion 50WP 3kg/ha la ultimele doua tratamente aplicate la un interval de 10 zile, Turdacupral 50PU 6kg/ha, oxicupron 50 PU 5kg/ha; Gr. C: Dithane 75WP 0,2% (t..p. 28z.), Mancazeb 80 0,2% (2kg/ha), Palyram DF 0,2% (t..p. 28z); Gr.D: Topsin M-ULV 0,25l/ha, Gr.F: Bravo 500 SC 2l/ha (0,2%); Gr.G: Captodin 80WP 0,125%; Gr.L: Curzate Manox 0,15%, Mikal 3kg/ha, Mikal B 4kg/ha, Ridomil MZ 72WP 2,5kg/ha.

 

Bolile vitei de vie: Uncinula necator – Fainarea vitei de vie

 

Fainarea sau oidium-ul vitei de vie este o boala originara din America de Nord. In anul 1845 a fost observata in Anglia de catre C. M. Tuckr si studiata in 1847 de catre J. N. Berkeley, de unde s-a raspandit in toate podgoriile din Europa.

La noi in tara fainarea a fost descoperita in anul 1851, iar azi este des intalnita in toate podgoriile tarii, fiind considerata ca o boala ce depaseste in unii ani perderile produse de mana.

Simptome – ciuperca ataca frunzele, lastarii erbacei, ciorchinii si boabele din primavara pama toamna tarziu.

Pe frunze se observa un miceliu fin, ca o panza de paianjen, cu aspect prafos, ce se intinde formand pete albicioase pe ambele suprafete ale limbului. Sub pasla de miceliu, tesuturile se brunifica sau se inrosesc putin, dar frunzele nu cad decat spre toamna.

Lastarii nelignificati preyinta aceleasi pete albicioase, uneori pufoase, sunt opriti din crestere, iar frunzele se incretesc.

Atacul pe ciorchini face ca acestia sa se brunifice si apoi sa se usuce pe timp de seceta. Pasla miceliana acopera si bobitele care, ca urmare a maririi volumului, de multe ori crapa, iar continutul acestora se scurge in afara oferind un mediu excelent pentru dezvoltarea altor ciuperci. Pe timp secetos bobitele se usuca, semintele ies in evidenta, iar ciorchinii distrusi in totalitate au miros de mucegai. In toamnele ploioase, bobitele atacate de fainare sunt acoperite de putregai cenusiu pagubele putand fi foarte mari.

Spre toamna, pe pasla miceliana si pe organele parazitate se constata uneori prezenta fructificatiilor de rezistenta (cleistoteci), care apar ca niste puncte mici de culoare neagra. Atacurile tarzii de pe bobitele ajunse la maturitate le depreciaza calitativ, la suprafata acestora formandu-se numeroase pete brune.

Transmiterea si raspandirea – principalele forme de iernare a parazitului sunt miceliul de rezistenta, mai ales din mugurii lastarilor infectati si in al doilea rand cleistotecile din care in primavara ies spori.

Cercetarile efectuate in Europa demonstreza rolul redus ce-l au acesti spori in infectiile de primavara. La noi in tara sporii din cleistoteci ajung la maturitate inspre toamna, iar cei ce nu se degradeaza pana in primavara nu-si mai pastreaza viabilitatea (N.Toma 1964). Primele infectii se fac pe sporii produsi de micesiile ce nu au rezistat in muguri.

Boala este cunoscuta printre bolile vitei de vie si este favorizata de temperaturi mai ridicate in jur de 20-25oC cand perioada de incubatie este de 7-10 zile, situatie des intalnita in verile secetoase. Dupa ce infectiile s-au produs, evolutia bolii este favorizata de temperaturi cuprinse intre 18-25oC si de umiditate relativa moderata a aerului (50-80%) cand atacul pe ciorchini si boabe produce pagube destul de mari.

Sporii nu germineaza in picaturile de apa, iar ploile abundente impiedica evolutia bolii, cat si aparitia de noi infectii prin spalarea sporilor.

Soiurile de vita de vie cu coaja boabelor subtire, cu ciorchine cu boabe dese si albe sut mai sensibile decat cele cu pielita groasa si boabe colorate. Dupa E. Radulescu si E. Docea (1967) soiurile sensibile sunt: Riesling italian, Muscat ottonel, Tamaioasa Romaneasca, Cabernet Sauvignon, Babeasca neagra, Grasa de Cotnari, Afuz-Ali, Muscat Hamburg,

          Prevenirea si combaterea

Pentru a se reduce sursa de infectie din plantatie se recomanda ca lastarii atacati sa fie taiati si distrusi prin ardere. Inmportanta mai mare o are aplicarea corecta a lucrarilor de intretinere (taiat, legat, copilit, prasit, combaterea buruienilor), cat si administrarea ingrasamintelor in complex cu evitarea azotului in exces. In podgoriile unde boala este fregventa si pagubitoare, alegerea soiurilor in vederea infiintarii noii plantatii se face tinand seama si de rezistenta acestora la fainare.

Combarerea chimica se face cu produse din grupele: Gr. A: sulf muiabil 0,4%, sulf pulbere 11-20kg/ha, Kumulus BF 0,3%, Kumulus G 0,3%, Microthiol special 0,2-0,3 %, sulfonat PU 4kg/ha; Gr.D: Benlate 50WP 0,06-0,1%, Topsin 70PU 0,1-0,12%, Karathane LC 0,05l/ha; Gr.H: Sopral 190EC 1-1,5l/ha; Gr.J: Sumi 8 12,5WP 15kg/ha, Systhane 12,5CE 0,2l/ha, Stroby DF 0,2kg/ha. Pentru doua stropiri la rand se aleg produse din grupe diferite.

bolile vitei de vie 3 bolile vitei de vie 4 bolile vitei de vie 2 bolile vitei de vie

 

Bolile vitei de vie:  Botryotinia fuckeliana – Putregaiul cenusiu al strugurilor

Atacul acestei ciuperci se manifesta cu foarte mare intensitate in toamnele ploioase, cand pagubele pot fi deosebit de mari. In unele podgorii, pagubele s-au ridicat la 70-80% din recolta. Deasemenea se inregistreza atacuri puternice in depozitele de fortat vite altoite precum si in pipinierile viticole.

Simptome – In camerele de fortat vite butasii altoiti prezinta la nivelul scoartei un puf cenusiu, alcatuit din miceliu si sporii ciupercii. Scoarta este putrezita si pe suprafata acesteia apar numerosi scleroti. Ate ori prezenta ciupecii determina, formarea sclerotilor in jurul zonei de altoire sau acestia se interpun intre altoi si portaltoi, impedicand sudura acestor doua componente (C. Tica 1990).

Atacul inceput in serele de fortat poate continua in scolile de vita, ciuperca impedicand dezvoltarea normala a frunzulitelor, a lastarului si distrugand calosul ce sudeaza altoiul si portaltoiul. In plantatiile pe rod sunt atacati ciorchinii, coardele si lastarii ce prezinta lovituri mecanice (grindina sau rani date de insecte), miceliul si sporii constituind o puternica sursa de infectie a strugurilor spre toamna.

Atacul cel mai cunoscut de viticultori apare toamna pe struguri dupa ce se acumuleaza suficient zahar in celule. Pielita este brunificata, se desprinde usor de pulpa si intreaga boaba putrezita se acopera cu un puf cenusiu. Boala se respandeste cu rapiditate cuprinzand intregul ciorchine ce putrezeste in totalitate. Daca intervine o perioada mai secetoasa, ciorchinii se usuca, iar boabele pe care se dezvolta si alte ciuperci saprofite, se zbarcesc si se scutura foarte usor. Boala este favorizata si de atacul larvelor de cochylis si eudemis si de viespi, de prezenta ranilor produse de grindina cat si de craparea bobitelor in parga, fenomen ce apare frecvent in timpul ploilor de toamna mai ales dupa atacul de fainare. Din boabele distruse, nu se pot obtine vinuri rosii de calitate ci se obtin vinuri cu o cantitate necorespunzatoare de alcool, supuse imbolnavirilor (casare, balosire).

In unele regiuni ale Frantei cat si pe valea Rinului, ciuperca produce asa numitul “mucegai nobil”. Pe vreme secetoasa in urma infectiilor miceliul ciupercii consuma o cantitate de apa din boabe sporind concentratia in yahar a tesuturilor. Pielita boabelor se stafideste capata o culoare vinetie, iar ciuperca nu mai fructifica. Mustul obtinut are o aroma deosebita, iar concentratia ridicata in zahar duce la obtinerea vinurilor tari, de o deosebita calitate. Acest “mucegai nobil” dorit de vitivultori scade insa productia cu peste 40%.

In unele toamne secetoase pe colinele expuse insolatiei se constata acelasi fenomen si in podgoriile din tara noastra, obtinandu-se astfel vinuri licoroase din soiurile: Grasa de Cotnari, Tamaioasa romaneasca s.a.. Atacul pe frunze si lastari se intalneste rar si nu prezinta importanta deosebita.

Transmitere si raspandire – Din cercetarile efectuate de C. Sandu-Ville, Al. Lazar si M. Hatman (1962) rezulta ca ciuperca se dezvolta cu usurinta, pe bobitele ce au concentratie in zahar cuprinsa intre 14-22 %, peste acest procent ciuperca nu mai formeaza miceliu si spori, sucul zaharat comportandu-se ca o substanta inhibitoare.

Temperatura optima de dezvoltare a ciupercii este cuprinsa intre 22-24oC, cand perioada de incubatie este extrem de scurta (2 zile). Astfel se explica pagubele foarte mari ce la produce ciuperca in toamnele ploioase si calduroase. Dezvoltarea ciupercii incepand cu 1-2oC duce la piederi mari si la struguri pastrati in depozite frigorifice.

Pe organele atacate ciuperca formeaza microscleroti sub forma carora ierneaza. In primavara in urma germinarii sclerotilor se formeaza atat spori, cat si fructificatii (apotecii) cu spori.

Plantatiile amplasate in vai umede, unde nu circula curenti de aer au mult de suferit de pe urma acestei ciuperci, mai ales in toamnele calduroase si bogate in precipitatii.

Soiurile de vita cu boabe dese si pielita subtire sunt mai sensibile la aceasta boala decat cele cu boabe rare si pielita groasa. Foarte sensibile sunt soiurile: Grasa de Cotnari, Riesling italian, Tamaioasa Romaneasca, Afuz-Ali,  Chasselas rose, Chasselas dore, Regina viilor, Feteasca regala si Aligote. Mai rezistente sunt soiurile: Cabernet Sauvignon, Coarna neagra.

          Prevenire si combatere

Se recomanda ca in toamnele ploioase viile sa fie culese mai de timpuriu, inainte ca putregaiul sa produca pagube. Lucrarea de desfrunzire a butucului in jurul ciorchinului, mareste circulatia aerului si limiteaza instalarea ciupercii. In cazul cand concentratia in zahar a boabelor este mica si conditiile climatice favorizeaza infectiile, daca mai sunt cel putin 2-3 saptamani pana la recoltare se vor aplica tratamente cu produse din grupele: Gr. A: Fluidosoufe 30kg/ha; Gr.C: Dithane 75 WC 0,2%, Dithane 45 0,2%; Gr.D: Bavistin DF 0,85kg/ha, Benlate 50WP 0,06-0,1%, Topsin 70PU 0,1-0,12%; Gr. F: Bravo 500 SC 2l/ha; Gr.G: Captadin 50PU 2kg/ha, Captan 50WP 0,2%, Rovral 50WP 1kg/ha, Rovral 50PU 1 kg/ha.

In camerele de fortare ale vitelor altoite pentru a evita pierderile C. Tica (1990) recomanda tratarea coardelor inainte de introducerea la fortare cu: Rovral 50PU 1%, Romilan 50PU 0,1%,  Sumilex 50 0,1%.

Bolile vitei de vie: Boli neparazitare

 

 

 

        Carenţe de nutriţie

 

 Carenţa de Fier  – Cloroza calcară sau Cloroza de Fier

Cea mai gravă boală de nutriţie a viţei de vie, cloroza de fier sau cloroza calcară este răspândită în toate podgoriile şi centrele viticole din ţara noastră. Simptomele de manifestare sunt caracteristice: frunzele devin galbene pe toată suprafaţa lor, cu excepţia nervurilor,marginea frunzelor se necrozează apărând ca arsă, frunzele  în întregime răsucindu-se către faţa superioară. Pe măsură ce boala, frunzele, mai întâi ce le de la bază, încep să cadă butucul fiind desfrunzit prematur. De la an la an butucul se debilitează, frunzele devin din ce în ce mai mici, lăstarii crescând ca un mănunchi stufos, cu internodii scurte şi în zigzag, iar butucul în întregime este mult mai mic, asemănător cu o tufă. Aceste manifestări ale bolii pot fi confundate uneori cu cele produse de scurt-nodarea virotică. În general coardele îngheaţă peste iarnă, deoarece lemnul nu se coace suficient, acesta ducând la uscarea în 2-3 ani a butucului, ceea ce face ca plantaţia respectivă să prezinte numeroase goluri. În urma atacului, strugurii meiază puternic, florile cad, rămânând din ciorchine numai rahisul.

Toate aceste simptome sunt o urmare a lipsei din sol a fierului solubil, sau acesta este blocat în frunze în absorbţie. Boala apare în special pe terenurile grele. Cu o aerisire slabă, cu calciu în cantităţi excesive, care micşorează solubilitatea fierului, microelement care contribuie la formarea clorofilei. În aceste soluri, fierul este blocat mai ales sub formă de sulfură de fier. Calcarul absorbit din sol prin rădăcini neutralizează în mare parte  acizii organici din sevă, antrenează insolubilizarea fierului împiedicând formarea complecşilor de fier. După cum se ştie un pH. mai mare de 6,8. Aceste săruri nu sunt asimilate de rădăcini. Din terenurile neutre sau calcaroase decât în stare complexă, ca acizi organici. Totuşi mecanismul intim al clorizării rămâne încă  un fenomen mai puţin cunoscut. Timpul rece din primăvară duce la reducerea posibilităţilor de formare în plante a acizilor organici şi deci la extinderea fenomenului de clorozare.

Măsurile constau în primul rând în alegerea portaltoiului cel mai potrivit,ştiind că cea mai mare rezistenţă la calciu o prezintă Chasselas Berlandieri 41B,333EM,Berlandieri  X Piparia420A, Berlandieri X Riparia  Kober5BB, 99 Richter, Berlandieri X Riparia SO4, iar cea mai mică Riparia Gloire, Riparia Rupestris 101-14, Riparia X Rupestris 3309, Rupestris du Lot. Pentru ca în solurile bogate în calcar să se oprească ajungerea calciului în stare liberă, se recomandă ca îngrăşămintele organice să fie aplicate după completa lor fermentare, preferându-se îngrăşăminte cu reacţie acidă. Sunt necesare de asemenea, măsuri pentru aerisirea, afânarea şi drenarea solului, precum şi aplicarea unor îngrăşăminte moderate cu fosfor satisfăcătoare cu potasiu.

Preventiv se pot efectua tratamente la sol cu sulfat feros 4- 5 t la hectar, aplicat în şanţuri de-a lungul rândurilor de viţă de vie, care se acoperă imediat. Tratamentul se repetă mai mulţi ani la rând, dar există posibilitatea ca în 2-3 ani  şi acest fier să se transforme în stare solubilă. După tăierea viţei de vie, în special toamna se recomandă badijonarea secţiunilor cu sulfat feros 3% şi acid citric 5%. Se va avea grijă ca să nu se atingă mugurii cu această soluţie.

În timpul vegetaţiei se pot face stropiri cu sulfat feros 0,07% şi acid citric 0,1%. Întrucât nu sunt compatibile, nu se va amesteca sulfatul feros cu zeama bordeleză, în cazul în care vrem să aplicăm tratamente combinate cu cele pentru combaterea bolilor criptogamice. Pentru mai bună eficacitate, tratamentele se vor aplica primăvara pe frunzele tinere, mai puţin clorozate.

Rezultate deosebit de bune se obţin prin combaterea acestei carenţe  prin folosirea produsului Sequestrene 138 Fe, care  este un chelat de fier, produs care se poate aplica în tratament generalizat în cantitate de 40-60 Kg/ha sau în tratament izolat de 3-10 grame  la plantă. Produsul poate fi aplicat prin dizolvare în apă şi pulverizare pe sol în jurul zonei rădăcinilor şi apoi încorporare în sol, fie prin împrăştiere cu ajutorul dispozitivelor de împrăştiat îngrăşăminte, urmată de încorporarea în sol şi apoi obligatoriu de o irigare, în cazul în care nu vine imediat ploaie.

Se pot obţine rezultate bune ţi prin aplicarea a 1-3 stropiri cu Sequestrene 138 Fe în doză de 1kg la hectar, împreună cu tratamentele anticriptogamice efectuate cu produse organice sau chiar cu oxiclorură de cupru, în acest caz existând posibilitatea ca un număr de butuci cu stadiu avansat de clorozare să nu reacţioneze la tratament. În urma aplicării tratamentelor cu Sequestrene 138 Fe se observă o diminuare progresivă manifestărilor de clorozare, în timp de 1-4 săptămâni, clorozarea dispărând progresiv începând de la nervuri către restul limbii.

Îngrăşămintele cu sulfat de potasiu, de amoniu, sau de magneziu, contribuie la reducerea bolii, deoarece acestea măresc rezistenţa plantelor şi reduc posibilitatea calcarului,pe care îl transformă în sulfat de calciu insolubil. La înfiinţarea fiecărei plantaţii viticole se recomandă să se efectueze analiza solului, pentru stabilirea conţinutului în calcar, acesta ducând la alegerea portaltoiului cel mai potrivit (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 

Bolile vitei de vie: Carenţa de Magneziu

În general, în luna iunie, pe frunzele mai bătrâne apar simptome ale acestei carenţe care se manifestă la soiurile de struguri albi, printr-o colorare sau îngălbenire uniformă a ţesuturilor dintre nervurile primare şi secundare, iar la soiurile de struguri roşii, ţesuturile dintre nervuri devin roşii. Pe măsura accentuării lipsei de magneziu, petele se măresc, marginile frunzelor rămânând verzi.

Deoarece afectează formarea clorofilei, carenţa de magneziu reduce capacitatea de asimilare a frunzelor şi diminuează  calitatea şi cantitatea producţiei de struguri. Carenţa de magneziu se observă mai ales pe solurile nisipoase, pe cele puternic acide, mai sărace în calciu şi alte elemente nutritive, dar se poate întâlni şi pe soluri cu un conţinut mai ridicat de calciu.

Măsurile preventive şi combatere a acestei carenţe nu sunt puse la punct în totalitate. Îngrăşămintele care conţin amoniac, potasiu şi calciu în exces frânează absorţia magneziului, iar îngrăşămintele organice, în special gunoiul de grajd duc la restabilirea bilanţului de magneziu în sol. Pe solurile neutre sau bazice se poate aplica sulfat de magneziu, iar pe celelalte tipuri de sol oxidul de magneziu. Pentru un hectar de vie sunt necesare, în medie 10 kg de magneziu. Rezultate imediate se pot obţine prin stropiri repetate (2-3 ) cu oxid de magneziu sau de 5-6 stropiri cu sulfat de magneziu în concentraţie de 2-3%. Aceste tratamente se pot combina cu cele pentru combaterea manei la viţa de vie. (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

  Bolile vitei de vie: Carenţa de Zinc

Zincul este un element indispensabil creşterii plantelor, lipsa lui duce la micşorarea frunzelor (little  leaf), care cresc asimetric, cu sinusul peţiolar foarte mult deschis faţă de normal. Ţesuturile dintre nervuri se colorează uniform în verde – deschis. În ţara noastră, carenţa de zinc este frecvent întâlnită mai ales pe cernoziomuri. Viţa de vie are nevoie anual de 100 – 200 grame zilnic de zinc la hectar; zincul se regăseşte în mare măsură, în organele vegetative şi în must. Carenţa de zinc se manifestă, mai ales la diferite tipuri de portaltoi, la care porţiunile clorotice internervuriene devin mai târziu de culoare albăstruie, după care se necrozează şi se rup, suprafaţa limbului apărând franjurată, cu reţea de nervuri intactă însă. Strugurii şi boabele sunt mai mici uneori producându-se ţi o sterilitate completă a butucilor, iar la port altoi se poate observa o coacere slabă a lemnului. Deoarece fosforul blochează zincul şi alte microelemente, acolo unde ani de-a rândul s-a făcut fertilizarea cu cantităţi mari de fosfor, apar simptome de carenţă de zinc; zincul se combină foarte uşor cu fosforul, formându-se fosfatul de zinc care este insolubil.

Se va evita folosirea în exces a îngrăşămintelor cu fosfor. Aplicarea înainte de înflorit a unei stropiri cu sulfat de zinc 0,5 -1 % neutralizat cu var duce la combaterea eficientă a acestei carenţe. Stropirile anticriptogamice  care se fac cu carbamaţi de zinc (Zineb), care duc la reducerea substanţială a efectelor negative ale acestei carenţe (Davidescu, 1988).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Bor

Simptomele apar pe o serie întreagă de organe ale viţei de vie (J. Branas, 1974; V. Grecu şi colab., 2000).

Primele manifestări apar primăvara de vreme la cârcei, sub forma unor îngroşări noduroase de culoare brun-inchis lungi de cc. 1 cm. În caz de carenţă pronunţată aceste îngroşări de necrozează iar cârceii se usucă. Aceleşi manifestări pot apărea şi la inflorescenţe, care cad uneori înainte de înflorit. Pe frunze, între nervuri apar pete gălbui sau de un roşu viu (în funcţie de soi), la început petele sunt discrete apoi evidente şi confluente. Apar necroze în centrul petelor şi la periferia limbului. Frunzle tinere rămân mici, cordiformeşi chiar triunghiular, cu limbul gros şi pielos, umflate între nervuri cu marginile răsucite spre faţa inferioară. Pe butuci simptomele apar în cursul creşterii rapide printr-o îngălbenire bruscă ce se dezvoltă în pete şi necroze pe frunzele părţii de mijloc a lăstarilor adulţi, iar mai târziu aceste frunze cad. (Gh. Bernaz, 2003).

            Tratamentul viţelor vătămate de carenţa de boli se realizează prin administrarea de calcar în solurile acide sau prin folosirea boraxului (borat de sodiu ce conţine 11,5 % bor). Uneori boraxul este livrat sub diferite forme tehnice (comerciale) mai bogate în bor. Boraxul poate fii încorporat în sol toamna târziu odată cu arătura, în doză de 70-80 kg/ha. Efectul se realizează chiar în perioada următore de vegetaţie. Tratamentele foliare cu soluţii de borax au o acţiune imediată, dar trecătoare. Începute înainte de înflorit, aplicările foliare vor fi repetate de 4-5 ori. Solubilitatea boraxului este de 4,6 părţi la 100 părţi de apă. Pentru tratamentele foliare împotriva carenţei de bor poate fi folosit şi acidul boric 17,5 % (Gh. Bernaz, 2003)

Bolile vitei de vie: Carenţa de Potasiu

Din cauza multiplelor sale forme de manifestare, carenţa  de potasiu se poate diagnostica cu certitudine pe baza unei analize (diagonoze) foliare. Simptomele carenţei de potasiu se manifestă prin colorarea în brun a marginilor frunzelor, suprafaţa interioară a limbului sămânând verde. Frunzele au o creştere mai slabă, dar vârful lăstarilor este normal. Marginile frunzei se usucă treptat şi se colorează în galben până la roşu brun (Alexandri, 1972). Simptomele carenţei de potasiu se manifestă mai ales la frunzele tinere şi mai pot fi confundate cu cele produse de secetă ori intoxicaţii cu gaze din uzine. Deosebire constă în faptul că simptomele carenţei de potasiu apar cu încetul şi doar la o parte din frunze, pe când cele datorate accidentelor apar în scurt timp şi cocomitent la toate frunzele (F. Stellwaag şi E. Knikmann, 1955), citaţi de Alexandri, 1972. În cursul lunilor iunie iulie, limbul frunzelor devine lucios, apoi se colorează în gri la soiurile cu struguri alb sau spre roşu la soiurile cu struguri negri. În cazul de carenţă pronunţată limbul frunzelor (atât în zonle marginale, cât şi cele intranervurine) se usucă. Ele au un aspect zdrenţuit asemănător celui provocat de grindină. Adesea, frunzele uscate rămân pebutuci mai multe săptămâni (V. Grecu şi colab., 2000).

Administrarea în sol a îngrăşămintelor chimice cu potasiu, în doze de 200-500 kg/ha substanţă activă (K2O). Concomitent timp de câţiva ani se vor reduce  dozele de fertilizare cu azot. Administrarea consecventă a îngrăşamintelor organice sporeşte conţinutul de humus în sol, ameliorând absorţia potasiului de către rădăcini. În anul următor administrării îngrăşămintelor potasice în sol este bine să fie aplicate tratamente pe frunze cu săruri de potasiu, deoarce efectul aportului de potasiu în sol nu se manifestă, în general decât după 15-18 ani (J. Branas, 1974).

Carenţa poate fi prevenită printr-un aport corespunzător de îngrăşăminte potasice aplcate la dezfundarea terenului, cu inversarea obligatorie a stratului de pământ (Gh. Bernaz, 2003).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Fosfor

Simptomele cele mai caracteristice ale carenţeio de fosfor din sol sau a formei de fosfor din plante constau în reducerea dezvoltării sistemului redicular şi a organelor aeriene, colorarea în violaceu a frunzelor datorită unei clorofilii, însoţită uneori şi de o coloraţie violacee purpurie sau galben roşiatică datorită acumulării de lipocrom şi antocian; întârzirea înfloritului şi a maturităţii plantelor (Verona, 1953). Carenţa de fosfor este mai accentuată pe terenurile acide din zonele cu climat mai umed şi în acele terenuri acide cu conţinut mare în alumniu şi fier, unde fosforul este sub formă de fosfaţi de aluminiu şi fier (Goidanich, 1959). La viţa de vie acestea se manifestă pe frunze de timpuriu, printr-o coloraţie de un verde neobişnuit de închis. Frunzele rămân mici, iar lăstarii au creştre lentă. Frunzele bătrâne capătă o culoare verde-închis, iar uneori devin brune. Atât fructificarea cât şi maturitatea strugurilor sunt întârziate, mustul este sărac în zaharuri.

            Cum apar primele simptome se aplică îngraşăminte fosfatice ca : superfosfatul, fosfatul de amoniu etc.. Aplicarea îngrăşămintelor fosfatice acoperă în vii nevoile de fosfor deorece plantele folosesc chiar fosfaţii greu solubili. (Alexandri şi colab., 1972).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Azot

Azotul este elementul fundamental al nutriţiei viţei de vie, fiind măsura creşterii şi fructificării ei.

În faza de creştere intensivă a organelor vegetative şi generative cerinţele faţă de azot sunt mari, ca şi în timpul înfloritului şi maturării boabelor. Azotul nitric este preluat cu precădere în prima jumătate a verii, iar cel amoniacal în a doua jumătate; este reţinut mai mult în frunze decât în lăstari, mai mult în frunzele tinere decât în cele bătrâne (C. Caramete şi colab., 1974).

În cantităţi normale favorizează creşterea tuturor organelor influenţând favorabil recolta. Metabolizarea azotului dă indicaţii foarte preţioase asupra stării de nutriţie a plantei. Astfel azotul proteic din frunze se găseşte în cea mai mare cantitate în perioada de creştere intensă a boabelor şi lăstarilor, iar conţinutul minim în periada maturării strugurilor. În cantităţi prea mari azotul stimulează creşterea masei vegetative în detrimentul fructificării provocând avortarea şi scuturarea în masă a florilor, întârzie coacerea lemnului şi prelungeşte perioada de vegetaţie. În cantităţi insuficiente stânjeneşte creşterea tuturor organelor viţei de vie şi de asemenea desfăşurarea normală a înfloritului şi fructificării care au ca urmare scăderea  producţiei; frunzele cad prematur şi lemnul rămâne necopt (C. Caramete şi colab., 1974).

În cazul carenţei de azot frunzele de la baza lăstarilor se colorează în verde deschis la început apoi se îngălbenesc şi cad. La unele soiuri, peţiolul şi nervurile se colorează în roşu aprins.Azotul, sub formă amoniacală, poate în anumite condiţii să prejudicieze absorţia potasiului şi a magneziului. Raportul între N:K trebuie să fie de 1:1 până 1:3. Excesul de îngrăşăminte cu azot pe soluri acide provoacă sau accentuează carenţa de molibden, bor, zinc şi mangan (Gärtel, 1965).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Calciu

Simptomele carenţei de calciu se manifestă prin frunze mici, cele in vârful lăstarilor fiind mai deschise la culoare (galben-pai), pe când cele bazale rămân verzi. Îngălbenirea frunzelor se extinde relativ uniform pe întregul limb. În caz de carenţă pronunţată, marginile frunzelor îngălbenite se necrozează. Deseori vârfurilor lăstarilor şi frunzele aferente capătă o nuanţă roşiatică. Uneori frunzele decolorate îşi răsucesc marginile în jos. Butucul ia un aspect de ofilire. Cârceii sunt subţiri, iar vârfurile lăstarilor cad în timul verii. Inflorescenţele rămân mici, cu frecvente fenomene de meiere. Ciorchinii sunt largi, seminţele rămân moi şi boabele au un conţinut ridicat în acid tartric. Anemia întregului butuc este mai pregnantă  decât în cazul altor carenţe. În toamnă coardele au o tentă roşiatică sau violacee, rămân mai scurte, dar se maturează satisfăcător acumulând suficfienţi hidraţi de carbon, dar puţine substanţe minerale (V. Grecu şi colab., 2000).

            Tratamentul constă în aplcarea de amendamente cu var calcinat, în doze de 1-1,5 t/ha, administrat la adâncimea de 20-25 cm (Gh. Bernas, 2003).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Sulf.

Sulful este indispensabil celulei vegetalelor superioare, intervenind în metabolismul azotului şi în

reacţiile intracelulare pentru formarea clorofilei. În lipsa sulfului frunzele capătă o coloraţie verde spălătacită, iar nervurile se îngălbenesc. Decolorarea frunzelor se face lent şi începe cu cele superioare. Portul viţelor este erect, iar lăstarii sunt fragili. Frunzele atacate se desprind greu de pe lăstari. Trebuie acut în vedere şi excesul de sulf care poate apărea în urma unor tratamente succesive împotriva făinării. La aceste tratamente pot fii folosite anual chiar 100 de kg/ha sulgdin care aproximativ jumătate este incorporat în sol o dată cu arătura de toamnă. În final se poate ajunge la o acidifiere a solurilor viticole.

Carenţa de sulf se ameliorează prin administrarea de îngăşăminte care conţin sulf: superfosfatul (10% S), sulfatul de amoniu (22% S), sulfatul de potasiu (18%). (Gh. Bernaz, 2003).

 Bolile vitei de vie: Carenţa de Mangan

            Carenţa de mangan a fost semnalată în 1961-1962. Ea se manifestă prin îngălbenirea mezofilului frunzelor. Îngălbeniorea începe prin pete izolate şi mrmolaţii ce dein confluente şi ocupă progresiv întreg limbul. Nervurile verzi şi mărginite de ţesut verde, formează o reţea pe fond galben, înainte de a se decolora succesiv. Manifestările apar mai ales pe frunzele adulte, cele tinere putând rămâne verzi. Sunt afectate în deosebi frunzele expuse la soare. Culoarea caracteristică este un galben spălăcit, murdar, uneori însoţite de o înroşire localizată. (C. Badour, 1963) culoarea poate fi urmată de o necroză periferică, ce pătrunde şi între nervurile principale. Strugurii rămân mici şi se coc incomplet, boabele au un conţinut scăzut în zaharuri şi nu se colorează normal. Importanţa  economică a pagubelor este minoră. Tratamentul constă în stropiri cu sulfat de mangan în concentraţie de 0,5-3%, alicate înainte de înflorit sau după apariţia simptomelor carenţiale. Stropirile provoacă reînverzirea frunzelor pulverizate. Produsele antiparazitare împotriva manei (maneb, mancozeb) ce conţin mangan sunt eficiente dar nu întotdeauna eficiente. Acidifierea solului cu sulf, sulfat de amoniu ar trebui să constituie o metodă de tratament (Gh. Bernaz, 2003).

 

Bolile vitei de vie: Meirea şi mărgeluirea

Fenomenul în urma căruia boabele rămân nedezvoltate, ajungând abia la mărimea unui bob de mei poartă numele de meiere. Acesta poate fi constituţională, accidentală. Pe un ciorchine pot fi dezvoltate normal numai câteva boabe, majoritatea florilor fiind nefecundate nu leagă şi avortează, de exemplu, florile funcţional femele sau în cazul temperaturilor scăzute în timpul înfloritului (Davidescu, 1988) .

În general meierea  constituţională  se poate întâlni la soiurile ca Chasselas Napoleon (Bicane ), Crâmpoşie.

Mărgeluirea constă în formarea pe acelaşi ciorchine a unor boabe mai mici decât cele normale, care se coc mult mai timpuriu şi nu au seminţe. Acest aspect apare mai ales datorită condiţiilor climatice necorespunzătoare din timpul înfloritului şi a fecundaţiei. Mărgeluirea se întâlneşte,de obicei la soiurile funcţional femele, dar în condiţii nefavorabile din timpul înfloritului se poate întâlni şi la alte  soiuri.

Pentru diminuarea manifestărilor de meiere şi mărgeluire se recomandă ca la înfiinţarea plantaţiilor viticole să se asigure amestecul biologic de soiuri corespunzător (Davidescu, 1988) .

Intervenţiile chimice pot face apel la ANA (acidul α – naftilacetic), un încetitor al respiraţiei, la clorura de clorcolină (CCC) ce încetineşte creşterea la acidul N dimetil -aminosuccinamic (B-9), de asemenea retardant de creştere. Dar efectele secundare al acestor substanţe au împiedicat până acum generalizarea folosirii lor (J. Barnas, 1974).

 

Bolile vitei de vie:Înroşirea frunzelor de viţă de vie                         

Acesta apare mai ales la soiurile cu struguri roşii, plantate pe solurile argiloase, fin nisipoase, uscate. Mecanismul este declanşat când zaharurile sintetizate în celulele cu clorofilă nu sunt nici expulzate, vehiculate, nici metabolizate; presiunea osmotică se ridică în celulă provocând depozitarea amidonului şi sinteza moleculelor mari (în cazul acesta a glucozidelor), două dintre căile prin care celula poate micşora concentraţia osmotică (Gh. Bernaz, 2003).

Simptomele de înroşire nu se manifestă decât la frunzele adulte. Simptomele apar pe suprafaţa superioară a frunzelor, începând din lunile iulie-august.  Coloraţia roşie începe de la marginea limbului şi se extinde apoi pe nervurile mici, ulterior pe celelate, fie pe toate frunzele, fie numai pe o parte din ele. Frunzele înroşite se îngroaşă devin casante şi au tendinţa de a se răsuci spre faţa lor inferioară. Înroşirea este urmată de o brunificare a frunzelor şi de o uscare parţială sau totală a acestora (Gh. Bernaz, 2003).

Pentru remedierea  acestor defecţiuni se recomandă tăierea scurtă şi aplicarea de îngrăşăminte potasice în doze mari. Pentru efecte imediate este indicată administrarea pe sol a soluţiei de azotat de potasiu 0,5-1 % în doze de 10 l/ha (Alexandri şi colab. 1972).

 

Bolile vitei de vie: Flavescenţa neinfecţioasă

Frecvent apare la soiurile de struguri albi, plantate pe solurile nisipoase. Frunzele se îngălbenesc şi devin casante. Lăstarii întârzie în creştere ca urmare se maturează incomplet păsrând o porţiune vrerde terminală ce poate fi destul de însemnată. Strugurii nu arată decât simptome discrete, precum alungirea neobişnuită a ciorchinelui. Evoluţia bolii este favorizată de terenurile compacte şi umede, de cele nisipoase, de secetele prelungite şi de scăderea temperaturii în cursul nopţii (Gh. Bernaz, 2003).

Pentru remedierea  acestor defecţiuni se recomandă tăierea scurtă şi aplicarea de îngrăşăminte potasice în doze mari. Pentru efecte imediate este indicată administrarea pe sol a soluţiei de azotat de potasiu 0,5-1 % în doze de 10 l/ha (Al. Alexandri şi colab., 1972).

 

Bolile vitei de vie:  Brunisura viţei de vie              

Boală fiziologică cunoscută de multă vreme, manifestându-se în special la viile tinere, la care, la care  se lasă cu rod bogat. Apariţia simptomelor coincide cu maturaea strugurilor. Pe faţa însorită a frunzelor apar brusc pete brun-negricioase, în timp ce faţa opusă rămâne verde. Aceste pete pot ocupa întreg limbul frunzei, dar de cele mai multe ori sunt delimiatate de nervurile principale. Amplasarea lor corespunde celulelor dezorganizate al căror conţinut poate lua un aspect reticular, care sugerează intervenţia unui parazit. Frunzele cad de la baza lăstarului spre vârf, separându-se uneori de peţiol. Amidonul migrează din organele lemnoase, coarde, trunchi şi rădăcini, care rămân golite epuizate (Gh. Bernaz, 2003).

Pagubele pot fi importante constând într-o maturare incompetă a strugurilor, conţinut slab în zaharuri, aciditate prea mare. Brunisura mai are ca efect lipsa de maturare a coardelor, ce nu conţin suficient amidon. Datorită cantităţii mici de amidon coardele pier în timpul iernii (Gh. Bernaz, 2003).

Tratamentele se reduc la precauţii care constau în: evitarea suprasarcinii de rod, îndeosebi pe parcursul formării butucilor tineri; aportul însemnat de îngrăşăminte potasice înainte  de plantare (1500 kg/ha K2 O) Evitarea îngăşămintelor azotate în situaţiile în care ele declanşează lipsa de potasiu. În viile cu brunisură, tăierea scurtă şi îngrăşămintele potasice sunt singurele practici recomandate după cel puţin  un an de la o fertilizare cu azot mineral (100 kg N/ha) (J. Barnas, 1974).

 

Bolile vitei de vie:  Necroza vasculară a viţei de vie

Se manifestă prin înnegrirea zonei vaselor de lemn, a parenchimului lemnos, a razelor medulare şi a măduvei. Fenomenul apare la 3 – 4 zile de la forţare şi se dezvoltă până la scoaterea viţei de vie din biloane, însă după plantare în câmp numai progresează. Necroza este datorată unui complex de factori legaţi atât de starea fiziologică a viţei de vie în urma altoirii cât şi de fenomenul de calusare. Prin faptul că necroza nu se mai extinde după plantarea viţelor la locul definitiv, pentru plantaţiile tinere această boală nu prezintă importanţă economică. Încercările de diminuare a manifestărilor respective prin aplicarea de microelemente, de substanţe antioxidante şi a unor măsuri agrotehnice în biloane au dat rezultate negative.

 

Bolile vitei de vie:. Boli datorate condiţiilor climatice

 

 Seceta şi insolaţia  puternică

Seceta contribuie, cum este şi normal, în cazul în care se extinde pe o durată mare de timp, la uscarea frunzelor, a lăstarilor şi ciorchinilor, deci a întregului butuc. Se ştie că viţele altoite au capacitate mere de evaporare  a apei, comparativ cu viţele plantate pe rădăcini proprii, din care cauză suferă de uscăciune. Există o uscare de iarnă şi primăvară şi o uscare de vară. Viile care au suferit din lipsă de apă rămân slab dezvoltate, dar se pot reface în circa 2-3 ani, pentru acesta recomandându-se şi o îngrăşare puternică cu gunoi de grajd.

În timpul verii, ca urmare a secetei excesive apar fenomene grave de arsuri pe frunze, pătări, veştejiri, opăreala strugurilor, urme de deget pe boabe. Manifestările de pe boabe şi ciorchini afectează nu numai capacitatea producţiei obţinute, dar şi calitatea mai ales la strugurii de masă (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 Viile inundate, colmatate şi dislocate

Plantaţiile pot fi redresate prin eliminarea cauzelor, adică prin drenări şi executarea de şanţuri pentru înlăturarea apei, fixarea terenului şi decolmatarea prin copci în jurul butucilor (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

  Influenţa vânturilor

            Vânturile puternice provoacă uneori pagube importante prin ruperea lăstarilor, desprinderea de la locul de sudură a altoiului de portaltoi. Se vor efectua corect şi la timp cercuitul şi legatul lăstarilor, pentru diminuarea pagubelor care se pot produce datorită unor atacuri anterioare de mană şi alte boli care sunt favorizate atunci când lăstarii cresc nelegaţi, la suprafaţa solului. După vânturi puternice, prin frecarea lăstarilor şi ciorchinilor de sârme sau de stâlpii spalierului se produc unele răni care pot constitui porţi de intrare pentru diferiţi agenţi patogeni. Pentru diminuarea pierderilor se recomandă aplicarea imediată a unor tratamente anticriptogamice, preferându-se produse cuprice, la fel ca în cazul viilor afectate de grindină (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 Fenomene datorate timpului rece

            Temperaturile scăzute determină apariţia la viţa de vie a unor fenomene de cloroză, cunoscute sub numele de cloroză umedă şi cloroză de îngheţ. Cloroza umedă se manifestă, în special pe terenurile reci şi uscate, după o perioadă de ploi continue. Timpul rece din primăvară poate accentua fenomenele de cloroză calcară. Fenomenele dispar deodată cu dispariţia cauzelor (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 Influenţa gerurilor

Gerurile sau îngheţurile acţionează negativ asupra viţei de vie toamna, iarna şi primăvara.

Toamna, se întâmplă uneori ca temperaturile să cadă cu 1-2 °C sub 0°C, ceea ce produce o cădere masivă a frunzelor,în timp ce strugurii rămân intacţi. Acesta aduce la scăderea calităţii vinului obţinut şi la o coacere slabă a coardelor. Strugurii  îngheţaţi au aspect de opăreală  în cazul în care fenomenul s-a produs când ciorchinii sunt necopţi, iar la strugurii copţi se notează după îngheţ o concentrare de zaharuri, ca urmare a întreruperii legăturii dintre ciorchine şi coardă. Îngheţurile de primăvară se produc în lunile aprilie ,mai şi pot afecta în special mugurii, lăstarii şi inflorescenţele; vegetaţia este oprită pentru un timp. Fenomenul se poate produce într-o plantaţie în funcţie de teren, curenţii de aer, din această cauză frecvenţa şi intensitatea manifestărilor este diferită în diferite locuri ale parcelei. Îngheţurile de iarnă sunt foarte păgubitoare, atunci când temperatura scade sub -15°C sau -20°C. Pentru refacerea plantaţiilor afectate de îngheţ s-au adoptat o serie  de măsuri: în plantaţiile la care pornirea în vegetaţie a mugurilor de pe elementele de rod este uniformă şi în proporţie de 30-70%, fără ca lemnul de un an şi cel multianual să fie afectat s-a recomandat executarea unui ciupit timpuriu al lăstarilor fără inflorescenţe  în momentul când acestea aveau 5-6 frunzuliţe, ci scopul de a stimula emiterea de copili. În plantaţiile de rod la care au pornit în vegetaţie numai o parte din mugurii situaţi în partea de jos, s-a recomandat păstrarea mugurilor în partea de jos  a butucului, dirijarea corespunzătoare a acestora (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 Influenţa grindinii

            Ploile cu grindină sunt în general manifestări locale, deşi nu se cunosc zone care sunt bântuite frecvent de grindină. Pe organele viţei de vie se produc răni mai mult sau mai puţin grave, unele dintre ele fiind asemănătoare cu atacul de antracnoză, în special cele de pe lăstari, cu precizarea că în cazul atacului de antracnoză rănile se întâlnesc pe toate părţile lăstarului, pe când la lăstarii afectaţi de grindină leziunile se notează numai pe parte dinspre care au venit bucăţile de gheaţă. Când grindina se produce după intrarea în pârgă a strugurilor, se observă scurgerea mustului prin spargere boabelor şi instalarea de mucegaiuri care duc la compromiterea recoltei.

După grindină se recomandă aplicarea unor tratamente anticriptogamice,în special cu produse cuprice,care favorizează cicatrizarea rănilor, tratamente aplicate la 24 de ore după producerea fenomenului (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 

Bolile vitei de vie:    Boli provocate de micoze

 

 

            Micozele viţei de vie sunt boli produse de ciuperci (Fungi sau Micetes) în special de cele microscopice. Micozele produc, în unii ani şi în anumite condiţii, pagube care pot compromite recolta în proporţii ridicate, ajungând pâna la distrugerea ei integrală.

 

            

Putregaiul negru al viţei de vie   Guignardia bidwellii (Ell). Viala et Ravaz

 

Putergaiul putregaiul negru al vitei, Black Rot produs de ciuperca Guignardia bidwellii, este una dintre cele mai grave boli care se manifesta in plantatiile viticole din centrul Transilvaniei. Boala produce pagube in perioadele calde si umede, cand pierderile de recolta pot varia de la cateva procente pana la compromiterea totala a productiei.

Ciuperca atacă toate organele verzi ale vitei de vie -frunzele, lastarii, cârceii, strugurii- cel mai pagubitor aspect al atacului producandu-se asupra strugurilor. Infecţiile timpurii, care se produc primvara, in perioada de crestere, distrug inflorescentele sau dezvoltă un miceliu pe suprafata inflorescentei si a boabelor, urmata de caderea acestora.

De asemenea, si infectiile tarzii pot distruge un procent ridicat de boabe, care devin tari, negre, mumificate in perioadele calde si foarte umede.

Când arşita si umiditatea ridicata din atmosfera se prelungesc, strugurii care nu au fost tratati, din soiurile foarte sensibile, pot fi atacati in totalitate in perioada din preajma recoltei.
Simptome. Începând cu sfârşitul primăverii, pe partea superioară a frunzelor se observă pete roşiatice înspre brun, circulare spre unghiulare sau alte forme geometrice ascutiţe. Pe măsură ce petele fuzionează, ele devin brun-roşiatice cu pustule neregulate. Numărul de pete sau leziuni pe frunză variază de la 1 la 100, în raport cu virulenţa atacului.

Centrul petelor de pe frunza devine brun si este înconjurat de o margine neagră. Picnidiile (fructificatiile ciupercii) sunt negre si punctiforme, aranjate într-un cerc bine definit chiar in interiorul petei.

Atacul evoluează de la bază la vârf, sensibile la atac fiind numai frunzele tinere.
Leziunile pe aceste porţiuni sunt purpurii închise, înspre negru, ovale spre alungite şi într-un fel scobite. Picnidiile, de forma unor puncte negre, sunt răspândite pe suprafata leziunilor.

Pe măsura ce lăstarii cresc, scoarţa are tendinţa de a crăpa pe direcţia lungimii. Dacă sunt infectaţi ciorchinii, circulaţia sevei este impiedicată, boabele se zbârcesc si incetează sa mai crească. Infecţia pe struguri poate să se producă la scurt timp după căderea petalelor, dar cel mai periculos atac se produce atunci cand boabele sunt la jumătatea dimensiunilor boabelor normale.

La inceput, când boabele sunt încă verzi, apare o pată mică, circulară, alburie, adesea inconjurată de un inel brun. Petele se lărgesc rapid, devin inchise la culoare si pot acoperii jumatate din suprafata bobului, in decurs de 48 ore. Centrul petei se adânceste rapid, se zbârceşte si se inchide la culoare.

Evoluţia simptomelor pe boabe este foarte rapidă (2-3 zile). In decurs de cateva zile, intreg bobul devine negru cărbunos, tare si mumificat. Suprafata boabelor se acoperă in cateva minute cu broboane negre, deseori aranjate in cercuri concentrice. Cea mai mare parte din strugurii mumificati rămân atarnati de coarde, iar ceilalţi cad pe sol.

Agentul patogen. Putregaiul negru al viţei de vie este produs  de Guignardia bidwellii (Ell) Vialla et Ravaz subîncreng. Ascomycotina, ord. Sphaeropsidales, fam. Sphaeriaceae.

Miceliul ciupercii este incolor, alungit, ramificat, cu mici îngroşări din loc în loc, septat. Ramificaţiile încep printr-o înmugurire care se alungeşte treptat. Miceliul pătrunde intercelular şi la un moment dat hifele se înlănţuie, se aglomerează şi formează picnidii.

Ciuperca se perpetuează atât în stadiul perfect, peritecii, cât şi sub formă de picnidii, cu macroconidii de pe organele atacate.

Putregaiul negru al viţei devie are un areal restrâns datorită faptului că ciuperca se răspândeşte numai în condiţii de umiditate abundentă. Lipsa de apă împiedică dezmembrarea sporilor şi răspândirea lor. Curenţii de aer nu joacă rol de vehiculanţi decât pentru ascospori. Conidiile se pot răspândi numai prin apă.

Infecţiile se pot produce numai dacă apa sub formă de picături se păstrează 15-20 de ore pe organele susceptibile. Aceasta face ca boala să fie răspândită numai în zonele cu un regim fluviometric bogat.

Combatere. Putregaiul negru al vitei de vie nu este dificil de combătut, dacă se respectă masurile si tratamentele următoare: se va stabili o distanţă potrivită între viţe, plantarea făcându-se pe un amplasament unde viţele de vie vor fi expuse unei insolatii depline si unei si unei bune circulatii a aerului; se va indepărta rapca (materialul rezultat dupa taiere), cat si strugurii bolnavi, care au rămas peste iarnă, frunzele,cârceii si alte resturi din plantatii, care vor fi arse in scopul de a reduce sursa de infecţie a ciupercii si efectele bolii; se va executa arătura de primăvara, inainte de dezmugurire, pentru a incorpora boabele mumificate cazute pe sol (acoperite cu pamant, acestea nu produc sporii care ar putea infecta viţele in cursul dezvoltării lor).
Combaterea chimică se va aplica preventiv ţinând seama cât sporii germinează la temperaturi mai scazute decât cei de Plasmopara viticola, tratamentele vor trebui să înceapă mai devreme, ca şi în cazul antrac­nozei, când lîstarii depăşesc 3 -5 cm.

             După începerea tratamentelor împotriva manei nu mai sunt necesare tratamente speciale.Ciuperca este sensibilă la majoritatea fungicidelor care se aplica în viticultură: zeamă bordeleză 1-2 %, oxiclorura de cupru 0,7%,. Captan 0,2 -0,3 %, Faltan 0,2 -0,3%, Zineb 0,3 -0,4 %. Rezultate bune , se obţin cu produse combinate: Zineb + cupru şi Ziram + cupru. (Alexandri şi colab., 1972).

 

         Putregaiul alb al strugurilor     Charrina diplodiella (Speg.) Viala et Ravaz

Putregaiul alb al strugurilor este o boala  cu o largă răspândire în majoritatea ţărilor viticole . deşi atacul este foarte păgubitor, importanţa economică este mai scăzută deoarece nu se manifestă an de an. Boala apare pn masă numai în viile bătute de grindină.

În  România, boala s fost descrisă în 1912 de Brezeanu şi de Graur   sub denumirea de putregai alb, după formaţiunile fructifere ale agentului patogen, sau putregai roşu, după coloritul pe care îl au boabele atacate. Autorii citaţi afirmă că putregaiul alb a existatr ăn ţară cu mult înainte de 1912, dar viticultorii nu i-au dat importanţă, confundând simptomele acestuia cu cele de putregai brun produs de Plasmopara viticola (Alexandri şi colab., 1972).

            Date botanice certe şi răspândirea anuală pe teritorul ţării se găsesc în Starea Fitosanitară din România, începând cu anii 1928-1929, când se semnalează atacul în unele podgorii din Moldova, Muntenia şi Transilvania, cu piederi de recoltă de peste 10-15%. Atacuri puternice au mai fost înregistrate în anul 1938 la Ştefăneşti judeţul Ilfov, cu paguge până la 20%, în 1948 la Odobeşti, cu pagube de 10-20%, în 1959 în podgoria Miniş-Măderat, judeţul Arad, unde pirderile de recoltă s-au ridicat până la 95%.

Simptome. Boala se manifestă numai pe struguri, afectând boabele, pedicele acestora şi ciorchini. Din literatură sunt indicaţii (Tr. Săvulescu şi colab. 1928-1961) că agentulpatogenpoate fi întâlnit şi pe lăstari. David şi Rafailă (1962) descriu pe etape manifestarea atacurilor pe struguri.

În prima etapă pe boabe apare simptomul de opăreală, care incepe printr-o colorare în brun a pieliţei şi ofilirea acesteia. Simptomul apare la 3-8 zile de la infectare boabelor au suferit leziuni în urma grindinei.

A doua etapă este marcată de o încreţire şi uscarea boabelor, care în acelaşi timp capătă o culoare brună-roşcată intens. Simptomul este prezent după 12-22 zile de la infecţie.

În a treia etapă se observă o opărire şi apoi uscare piedicelelor şi a rahisului, care au loc la 18-24 de zile după infecţie.

În a patra etapă se observă extinderea infecţiei şi la boabele neafectate de grindină şi generalizarea atacului pe tot ciorchinele. Treptat, pe măsura uscărilor boabelor şi a rahisului apar fructificaţii ala ciupercii- picnidii cu picnospori-, care sunt îngropate în epiderma bobului (Alexandri şi colab., 1972).

Agentul patogen. Putregaiul alb al strugurilor este produs de ciuperca Charrina diplodiella, subîncreng. Ascomycetes ord. Sphaeriales¸fam. Massariceae.

Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată în 1968 de Spegazzini în Italia şi Viala şi Ravaz în 1894 în podgoriile din Isére (Franţa).

Miceliul ciupercii se dezvoltă intercelular în ţesuturile atacate, este septat, ramnificat abundent, de culoare gălbuie. Acesta trimite în celule haustori care sunt de două tipuri: unii mici, conici, formaţi la locul de ramnificare al miceliului, şi alţii mari globuloşi. Picnidiile, de formă globuloasă, îngropate parţial sau total în epiderma ţesutului atacat, măsoară 112-156×60-100μ, cele mai multe fiind de 136×86 μ. La partea superioară prezintă o osteolă circulară- a cărui diametru variază între 36-47 μ (David şi Rafailă, 1962)- prin care sunt puşi în libertate picnosporii.

Epiderma bobului din jurul picnidiilor ester formată din celulele mărite, lipsite de conţinut, a căror membrană este deschisă cu aspect albicios- de unde şi denumirea bolii. În interiorul picnidiei la baza acesteia se diferenţează sterigme simple, care măsoară 20-40μ, în lungime. La vârful sterigmelor sunt inseraţi picnosporii, ovoidali sau piriformi, la început hialini, apoi bruni. Spre maturitate în interiorul picnosprorilor se formează câte o picătură mare care marchaeză momentul când sut capabili să germineze. Forma perfectă a fost descrisă de Viala şi Ravaz, care au găsit pe rahis şi pe pedicelele boabelor peritecii sferice, de culoare negriciosă inchis, prevazute cu o osteolă la partea superioară în interiorul periteciilor se formează asce numeroase. Fiecare ască cu câte 8 ascospori bicelulari când sunt tineri şi tetracelulari mai târziu la început hialini, apoi gălbui la maturitate, de 13×3,75 μ. În ţara noastră, forma nu a fost încă găsită.

Date fiind că atacurile de putregaialb au loc la intervale mari de timp în podgorii, condiţionate în principal de căderea grindinei, problema stabilirii perpetuării ciupercii a constituit una din preocupările cercetătorilor.

David şi Rafailă (1962) au urmărit pe o perioadă de 6 ani viabilitatea în sol a picnosporiilor de Coniothyrium diplodiella în podgoria Miniş- Arad.

În urma cercetărilor reiese că sursa de infecţie di sol rămâne viabilă o periodă mai îndelungată de timp. Observaţiile autorilor citaţi au scos în evidenţă şi atacuri anuale sporadice-bobiţe izolate care au fost lezate de insecte sau alte traumatisme.

Germinarea picnosporilor, procesele de infecţie şi evoluţia bolii sunt puternic influenţate de condiţiile mediului ambiant.

Temperatura influenţează germinaţia sporilor şi infecţiile, optima fiind de 24-260C. Umiditatre aerului şi prezenţa picăturilor de apă pe ciorchini constiuie factorul determinant al reuşitei infecţiilor. Din datele obţinute de David şi Rafailă (1962)    reiese că la o temperatură de 22-240C şi la o umiditate relativă maximă prezenţa atacului ajunge până la 80-90%.

Gradul de maturitate şi respectiv conţinutul de zahăr al boabelor au de asemenea o importanţă deosebită.

            Combatere.  În literatura de specialitate există puţine date cu privire la combaterea putregaiul alb al strugurilor. Experienţele din ţara noastră (David şi Rafailă, 1962) scot în evidenţă eficacitatea unor preparate chimice. Combaterea cu eficacitate maximă sau obţinut folosind zeama bordeleză în concentraţii de 2-3%. De asemenea, rezultate satisfăcătoare s-au obţinut prin tratamente cu Captan 0,2-0,4%, Zineb 0,3-0,5% şi Maneb 0,2-0,4%.

Condiţia de bază pentru reuşita combaterii ester aplcarea tratamentelor după căderea grindinei. În cazul în care tratamentul se face până la 6 ore după căderea grindinei, urmările atacului sunt neglijabile.

Tratamentele chimice se vor face şi în funcţie de reacţia soiurilor faţă de atac.pentru a evita atacurile sporadice anuale prin care se asigură perpetuarea ciupercii

Se recomandă tratamente chimice împotriva moliilor, strugurilor şi altor dăunători.

Conducerea viţelor în forme înalte, departe de sursa principală de infecţie solul, micşorează pagubele produse de boală. Pentru micşorarea sursei de infecţie din sol se recomandă, toamna la cules, strângerea strugurilor uscaţi cu atac de putregai alb şi distrugerea lor prin ardere (Alexandri, 1972).

 

          Antracnoza viţei de vie    Elisnoë ampelina (De Bary) Shear

Antracnoza viţei devie este o boală gravă care produce produce încă pagube în majoritatea ţărilor viticole din Europa şi din alte continente. Este o boală despre care avem referiri din cele mai îndepărtate timpuri. Teofrast şi Pliniu cel Bătrân amintesc de antragnoză numind-o cărbunele viţei de vie. În 1841, Megen o identifică în Franţa, Bianconcini o semnlează în 1879 în Italia, iar în 1881 Burril o semnalează în SUA. În Romania primele indicaţii cu diagnoză completă se datorează se datoresc lui Tr. Savulescu publicate în Starea fitosanitară din Romania în 1929. Boala a fost semnalată în majoritatea podgoriilor ţării, având focare mai puternice în Dobrogea pe colinele de-a lungul Dunării şi în plantaţiile din jurul Bucureştiului. Boala este mai puţin frecventă în podgoriile din centrul Transilvaniei.

Simptome. Atacul de antracnoza se manifestă pe toate organele verzi ale plantei.

Pe frunze atacul se manifestă prin apariţia unor pete mici, la început circulare, brune de 1-4mm în diametru, care se extind treptat, ţesutul din dreptul lor colorându-sse în brun intens cu o zonă albicioasă în mijloc, iar pe margini cu o aureolă mai închisă, până la negru violaceu.

Ţesuturile atacate se necrozează, conturul petelor capătă  forme nergulat, frunzele se perforează iar în locul ţesutului rămân găuri cu margini unghiulare. Pe lăstarii încă nelignificaţi apar pete de diferite forme şi dimensiuni, brune cu margini rotunjite. Treptat petele se măresc, se închid la culoare iar marginile devin mai intens colorate până la brun închis, cu reflexe violacee. Leziunile produse de antragnoză pot fi uşor confundate cu loviturile produse de grindină. Lăstarii şi coardele de antragnoză sunt fragile se rup uşor.  Frângeri frecvente au loc toamna şi primăvara cu ocazia îngropatului şi tăierilor. Butucii rămân astfel degarnisiţi de formaţiuni fructifere şi produc mai puţin.

            Pe ciorchini boala se manifestă prinn pete asemănătoare cu cele de pe lăstari, mai mici şi diseminate pe peduncul, rahis şi pe pedicelele boabelor. Când atacul se produce timpuriu înainte sau după înflorit, necrozarea cuprinde toată circumferinţa pedunculului sau a rahisului şi ca urmare ciorchinii se usucă şi cad parţial sau în întregime. În toate cazurile ciorchinii sunt cu boabe puţine şi deformaţii din cauză că în porţiunile atacate nu mai trăiesc. Strugurii la maturitate au aspect neplăcut prin forma ciorchinilor şi a boabelor lor, care se abat de la caracterele de soi. Atacurile de antracnoză sunt mai păgubitore la soiurile de masă care, de regulă sunt mai sensibile.

             Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Elisinoe ampelina (De Bary) Shear, subîncreng. Ascomycotina, ord.Myraginales , fam. Myriangiaceae  .

Miceliul ciupercii se dezvoltă intercelular în membrana externă a epidermei şi apoi evoluează în ţesuturile parenchimatice. Se prezintă sub formă de filamente separate cu articule scurte dispuse în straturi formând o pseudostroma. Pe miceliul sucuticular se formează lagăre de conidiofori şi conidii, care sunt puse în libertate prin ruperea cuticulei.

Conidioforii  sunt scurţi, drepţi sau usor arcuiţi, cilindrici, hialini la început şi mai apoi bruni, de 14-20×3-4μ. Conidiile  se formează la capătul conidioforilor, sunt  unicelulare, ovoidale sau cilindro-ovoidale, hialine cu câte o picătură uleioasă la extremităţi, cu dimensiuni de 2-8×2-3μ, cele mai multe fiind de 5-6×2-3μ. Având pereţii externi mucilaginoşi, lipcioşi, germinează uşor în picăturile de apă din ploaie sau rouă şi şi formează 1-2 filamente care pătrund în ţesut prin perforarea cuticulei. Hifele miceliene evoluează la nivelul membranei exterene şi apoi pătrund  în ţesut prin perforarea cuticulei. Hifele miceliene evoluează la nivelul membranei externe şi apoi pătrund în prfunzime. Germinarea conidiilor se face la o amplitudine mare de temperaturi cuprinse între 2-320C optimul fiind de 24-260C. Perioada de incubaţoe variază în funcţie de temperatură de la 4 la 13 zile. În afară de lagărele de conidii şi conidiofori, ciuperca mai formeză şi pinidii ai căror picnospori sunt asemănători cu conidiile. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când condiţiile climatice şi nutriţia favorizează mai puţin dezvoltarea ciupercii, apar nişte corpuri negricioase dispuse spre periferia plăgilor-scleroţii- forma de rezistentă  a ciupercii. Aceştia sunt strânşi legaţi de ţesut, rămân pe leziuni iar prinăvara germinează conidiofofri cu conidii. În ţara noastră Mirică a găsit o singură dată unele peritecii cu asce şi ascospori. Perpetuarea ciupercii în condiţiile climatice ale ţării noastre se face prin miceliu, care rămâne în ţesuturile cu leziuni şi prin scleroţi. Mirică în urma studiilor făcute asupra unor colecţii ampelografice clasează soiurile de viţă în 6 grupe: foarte sensibile, sensibile, puţin atacate, rezistente, foarte rezistente şi imune.

Dintre soiurile sensibile şi foarte sensibile fac parte unele soiuri răspândite în cultură: Sultanină, Afuz-Ali, Regina viilor, Cardinal, Ceauş, Tămâioasă românească. Dintre soiurile rezistente şi foarte rezistente pot fi citate: Cadarcă, Traminer, Muscat Ottonel, Riesling italian, Cabernet Saugvinion (Alexandri şi colab., 1972).

            Combaterea.  Se vor respecta strict regulile de carantina fitosanitară, ştiind că boala se răspândeşte masiv prin  circulaţia materialului săditor atacat. De asemenea se vor efectua corect şi la timp lucrările agrotehnice. În timpul repausului vegetativ al viţei de vie trebuie să se aplice tratamente cu zemă bordeleză slab neutralizată în doză de 3-5 %. În timpul vegetaţiei viţei de vie, începând de când lăstarul are 5-10 cm lungime se aplică tratamente cu zeamă bordeleză 0,5-0,75% sau oxiclorură de cupru 0,3-0,5%, Mancozeb 0,2%, Zineb 0,4-0,5% şi Captan 0,25%. După grindină sau după irigarea prin aspersiune  tratamentul se aplică în următoarele 24h. Tratamentele se repetă la cca 2 săptămâni până în momentul în care încep să se aplice tratamentele împotriva manei, acestea fiind eficace pentru ambele boli (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

 

 

Boala petelor roşii (rujeola)   Pseudopeziza tracheiphilla Müller-Thurgau

 

             Boala petelor roşii sau rujeola la vita de vie este o boală cunoscută de multă vreme în Europa, cu extindere mare în Germania, Austria, Elvetia şi Franţa. Pagubele pe care le produce sunt foarte mari în aceste ţări. Odată cu aplicarea tratamentelor cuprice, răspândirea bolii a cunoscut o regresie. Atacurile au devenit iaraşi grave după extinderea tratamentelor cu preparatelor de sinteză organică. În ultimii ani în ţara noastră s-au semnalat atacuiri puternice în podgoriile din Oltenia, Multenia, Moldova şi în zona Târnavelor; la Blaj, cel mai intens atac s-a notat pe portaltoi (Riparia gloire, 125 A,Crăciunel 2, Kober 5BB, SO-4 ). In Moldava cele mai atacate soiuri în anul 1972 au fost:Fetească albă, Riesling intalian, Alphonse lavallée, Chasselas doré, Grasa de Cotnari, Tămâioasă românească, Cabernet sauvignon, Pinot gris, Coarnă neagră (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

            Simptome. Este o boală specifică pentru frunzele viţei. Începând din primăvară, pe frunze, îndeosebi pe cele de la baza lăstarilor, apar pete rare, de forme variabile. La început petele sunt mici, apoi se extind treptat si ocupă o mare parte din limb. Coloritul lor este galben şi treptat, odată cu extinderea lor se înroşesc, se necrozează ţesuturile din dreptul petelor se usucă, se gofrează şi adesea se zdremţuiesc. Simptomele diferă în funcţie de soi. La soiurile albe, coloritul frunzelor tinde mai mult spre galben-cenuşiu, în timp la cele roşii, petele se inroşesc mai devreme şi capătă în final o tentă purpurie sau roşie spre brun. Marginile lor sunt bine delimitate cu o zonă distinctă mai deschisă la culoare. În ansamblu butucii cu atac intens au aspectul de ars cu flacără.

Atacul de primăvară determină o uscare în masă a inflorescenţelor, astfel că butucii pot rămâne total degarnisiţi de rod. Când atacul este tardiv se produce ofilire a strugurilor, mulţi se usucă şi cad, iar cei care rămân sunt mici, bobiţele nu ajung la mărimea normală, nu acumulează zahăr sufficient, recolta este mică şi de calitate inferioară.

Caracterul general al atacului se deosebeşte net de atacul de mană cu care este confundat. Rujeola atacă de la baza lăstarilor şi deci, uscarea frunzelor începe de la baza butucului, în timp ce mana atacă de la vârful lăstarilor şi rămân neatacate sau slab atacate cele de  la baza lăstarilor.

Rujeola este o boală cu evolutie rapidă, urmările grave se evidenţiază în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, în timp ce mana produce pagube evidente în a doua jumătate de vegetaţie.(Alexandri şi colab., 1972)

            Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Pseudopeziza tracheiphilla, Müller-Thurgau, subîncreng. Ascomycetes, ord. Pezizales, fam.Mollissiaceae.

             Miceliul ciupercii se compune din filamente simple, izolate, flexuoase sau spiralate, care pătrunde în lumenul vaselor. Ciuperca secretă enzime toxice pentru ţesuturile plantei gazde. Celulele intoxicate mor şi ca urmare se produce uscarea rapidă a ţesutului atacat. Uscarea se mai datoreşte şi umplerii vaselor conducătoare cu aglomerări de tile şi gome, care blocheză circuitul apei şi a elementelor de nutriţie.

            Miceliul din ţesuturile vasculare este protejat de factorii neprielnici de mediu şi rezistă în acest stadiu în timpul iernii. Nagornîi (1930) şi Kostiuk (1949) descriu ciuperca cu formele ei conidiană si perfectă. Viennot-Bourgin (1949) şi alţi autori descriu numai forma perfectă a ciupercii.

După Kostiuk forma conidiană se formează toamna târziu pe suprafaţa inferioară a frunzelor, pe care apare o eflorescenţă bogată alcătuită din conidiofori şi conidii. Conidioforii sunt bogat ramnificaţi cu ramnificaţii independente, septate. La capătul conidioforilor se formează conidiile, ovale incolore, de 4-5×1,8-2μ.

Forma perfectă – apoteciile – apare primăvara de-a lungul nervurilor căzute pe sol. Apoteciile de culoare galben-deschis, au la început o formă emisferică, apoi de cupă măsurând 0,2-0,4 mm în diametru. Se formează pe ambele feţe ale frunzelor adesea foarte numeroase. Temperaturile scăzute în jur de 00C şi umiditatea excesivă a solului opresc formarea lor. Temparatura care favorizează apariţia apoteciilor este de cel puţin 160C.

Ascosporii proiectaţi din asce sunt diseminaţi de curenţi de aer sau de apa din ploi. Germinarea are loc printr-un filement germinativ care pătrunde în stomate. Miceliul se dezvoltă intercelular şi se extinde radial în jurul punctelor de infecţie. Hifele miceliene ajung repede în zona nervurilor şi pătrund în sistemul vascular al acestora.

Combatere. Pentru înlăturarea pagubelor produse de boala petelor roşii, măsurile preventive sunt cele mai importante. Ţinând seama că perpetuarea infecţiei se face exclusiv sub forma de miceliu în frunzele invadate în anul precedent, acestea trebuie strânse toamna şi arse. Aratul adânc şi îngroparea resturilor de frunze purtătoare de surse de infecţie sunt absolut necesare. Conducerea viilor în zonele endemice trebuie să se facă în formele înalte, pentru a evita contactul lăstarilor şi frunzelor cu solul. În plantaţiile unde boala s-a manifestat în anii precedenţi se vor aplica tratamente chimice preventive, începând de la apariţia primelor frunze. După datele lui Niemeyer (1956)  tratamentele cuprice dau cele mai bun rezultate, în acest sens se utilizează zeama bordeleză 0,5-0,75% sau oxiclorura de cupru 0,5-0,7%. Preparatele de sinteză organică captanul, zinebul, manebul, au o eficacitate mai scăzută ceea ce explică endemile grave în unele ţări ca Germania şi Austria în catre aceste preparate au înlocuit aprope total cuprul din viticultură. (Alexandri şi colab., 1972).

Septorioza viţei de vie     Septoria ampelina Berk. et Curt

Septoriaza vitei de vie este o boală cu răspândire largă în toate ţările viticole din Europa şi alte continente. Boala prezintă o importanţă mai redusă, deoarece atacă mai mult soiurile de hibrizi producători direcţi şi cele americane de potaltoi. Iniţial a fost studiată S.U.A. pe Vitis rotundifolia şi V. vinifera. În Europa a fost găsită pe Vitis riparia de către Viala şi Ravaz în 1887.

În România a fost semnalată de Tr. Săvulescu şi colab. în 1930 în Moldova, pe soiuri de hibrizi producători direcţi.

Simptome. Boala se manifestă pe frunzele de viţă, pe ambele feţe ale limbului, unde apar pete de dimensiuni variabile, uşor rotunjite sau colţuroase, adesea confluente, roşietice sau purpurii, cu o zona marginală mai închisă la culoare. Tesutul din dreptul petelor se necrozează şi prezintă puncte negriciose pe ambele feţe-picnidiile cu picnospori.

Agentul patogen.  Septotiza viţei de vie este produsă de Septoria ampelina, din grupa Fungi imperfecti, ord. Sphaeropsidale, fam. Sphaerioidaceae.

Miceliul ciupercii se dezvoltă în ţesutirile frunzelor atacate, ocupând spaţiile intercelulare; este constituit din filamente ramificate, septate, împletite. Pe împletitura de hife se formează numeroase picnidii, de 64-65μ în diametru îngropate în epidermă. În interiorul picnidiilor se formează picnospori numeroşi, cilindrici, alungiţi de 22-30×4μ, septaţi, cu câte 2-3 septe.

Perpetuarea ciupercii se face sub formă de miceliul şi picnidii rămase pe frunzele atacate din anul precedent.

Nagornîi (1930) şi Kostiuk (1949) descriu în condiţiile din  Caucaz

R.S.S. Ucraineană simptomele produse de ciupercă din acelaşi gen, Septoria melanosa (Viala et Ravaz) Elenk; separată în cadru genului de Elenkin, care sunt asemănătoare cu cele produse de S. ampelina.

Ciuperca prezintă totuşi deosebiri morfologice care o separă de S. ampelina. Picnidiile sunt sferice, sferico-elipsoidale sau ovoidale, mai mari de 70-115×60-90μ. Picnosporii sunt filamentoşi, cu numeroase picături uleuioase strălucitoare în interior cu 3-9 septe şi cu dimensiuni de asemena mai mari, 30-110×2-2,5μ. Picnidiile sunt prevăzute cu osteole largi prin care sunt proiectaţi ascosporii.

Combatere.  Septorioza fiind o boală mai rară pe soiurile de Vitis vinifera, datorită rezistenţei mai mari a soiurilor şi ca urmare a tratamentelor contra manei, nu necesită măsuri speciale de combatere.

La soiurile de portaltoi şi hibrizi producători direcţi, la care nu se fac tratamente împotriva manei, sunt necesare tratemente, la apariţia primelor pete, cu praparate cuprice sau de sinteză organice: Captan, Faltan, Zineb, Dithane, Difolatan, ş. a. (Alexandri şi colab., 1972).

 

Excorioza viţei de vie      Guignardia baccae (Cav.) Jacz.

Excorioza viţei de vie este o boală gravă, fiind mult mai răspândită în Europa decât putregaiul negru cu care adesea este confundată. A fost descrisă de Viala şi Ravaz în Franţa în 1886, care au găsit doar forma picnidiană. După doi ani mai târziu (1888), Cavara a găsit şi forma perfectă în Italia. În ultimile două decenii, boala a căpătat o largă răspândire în ţările viticole din Europa Occidentală- Franţa, Germania, Italia, Spania, Elveţia- producând pagube considerabile.

În ţara noastră, Tr. Săvulescu şi colab. (1928) au semnalat-o în Moldova ca putregai negru pe struguri foarte asemănător cu cel produs de  Guignardia bidwellii. În anul 1932 o semnalează din nou în judeţul Brăila cu atac pe lăstarii tineri numai pe unele soiuri de hibrizi producători direcţi. În anii 1967-1968, Rafailă identifică atacuri grave de excorioză în pogoriile Teremia Mare, Şag-Arad, Drăgăşani, Miniş, cu manifestare diferită de cea descrisă anterior.

Simptome. Boala se manifestă pe lăstari, ciorchini şi boabe. Într-o plantaţie atacată de excorioză apar pe unii butuci lăstari ofiliţi. Aceştia sunt total sau parţial detaşaţi de la punctul de inserţie pe coardă. Observând aceşti lăstari se constată o aglomerare de calus la bază, ceea ce le dă un aspect măciucat. Aceaşi proliferare de ţesuturi se constată şi pe coardă la locul de inserţie al lăstarului. Între aglomerarea de calus de la coardă şi cea de pe lăstar se formează o zonă de separare, apare în acest fel o strangulare a inserţiei, lăstarul rămânând prins numai printr-o porţiune redusă în centrul inserţiei. Ca urmare, punctul de prindere a lăstarului pe coardă este foarte fragil şi se detaşează chiar şi la mişcări uşoare.

Toamna sau primăvara, la executarea tăierilor se constată o fragilitate foarte mare a coardelor de la butucii atacaţi. Astfel, coardele se detaşează cu mare uşurinţă când sunt mişcate orizontal cu mâna precum şi în timpul arcuirilor la legatul pe sârmă sau araci. La ele se observă aceeaşi aglomerare de calus şi strngularea inserţiei ca la lăsrarii erbacei. Ca urmare, butucii se degarnisesc uşor de coarde şi cepi. La coardele atacate, de regulă, primii 3-5 muguri nu mai pornesc primăvara. Lăstarii apăruţi din  ceilalţi muguri cresc încet şi din această cauză, butucul, în al doilea an de atac, are lăstarii mai subţiri şi mai scurţi.

Pe traiectul coardelor, în special la bază, se observă pe scoarţă pete punctiforme, negricioase, care reprezintă fructificatiile ciupercii-picnidiile.

Când infecţiile sunt timpurii, la baza lăstarilor se produc destrămări ale scoarţei şi depresiuni în lemn, de 1-2 cm lumgime, având aspect de ulcere deschise.

Pe ciorchini, rahisul poartă adesea leziuni sub formă de pete ovale, brune-roşietice pe care se observă picnidii ca şi pe lăstari.

Pe boabe, aproape de maturitate, se formează pete brune, unitare  în dreptul cărora pieliţa se întăreşte. Petele sunt bine conturate şi deliminate printr-o zonă marginală  proeminentă, în comparaţie cu restul în dreptul căreia tesutul este uşor cufundat. Pe  suprafaţa petelor se formează picnidiile.

 Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca  Giugnardia baccae (Cav.) Jacz., subîncreng. Ascomycetes, ord. Sphaeriales, fam. Mycosphaerellaceae.

Miceliul ciupercii pătrunde în ţesuturile corticale pe care le omoară.picnidiile ciupercii sunt mai mari ca la G. Bidwellii, de 350-250μ. În interiorul lor se formează picnospori alungiţi, uneori uşor curbaţi, de 15-22×6μ. În  literatură sunt de asemenea descrise picnidii cu spori mai scurţi, de 9-10×5-7μ.

Periteciile apar în tot cursul verii, spre deosebire de G. Bidwellii la care forma perfectă apare târziu toamna. Acestea sunt reprezentate prin conceptacule de 250-280μ în diametru, cu un înveliş colorat în negru la exterior şi alb în interior. Ascele sunt alungite, cu câte 8 ascospori, de 16-20×5-7μ.

Ciuperca se perpetuează din an în an sub formă de miceliu în ramuri, picnidii şi asce cu ascospori în organele atacate rămase pe plantă sau căzute pe sol. Boala apare mai frecvent în viile de pe şes cu terenuri fertile şi umiditate în exces.

Combatere. Excorioza viţei de vie fiind foarte despăgubitoare şi în continuă extindere se recomandă măsurilor profilactice şi curative.

Butucii cu atac de excorioză trebuie marcaţi în timpul verii, pentru a se urmării atacul pe lăstari şi pe ciorchini. Din observaţiile făcute în ultimii ani în ţara noastră atacul pe ciorchini nu a fost găsit.

Primăvara şi toamna, cu ocazia tăierilor se controlează cu atenţie coardele cu proliferări la bază şi ulceraţii, care apoi se înlătură cu braţe cu tot şi se distrug prin ardere. Resturile rezultate la tăieri (ciorchini, cârcei, copilii) se strâng cu atenţie şi se ard. Solul se ară adânc pentru a antrena în profunzime sursa de infecţie de la suprafaţa solului.

Tomna şi primăvara, înainte de pornirea vegetaţiei se vor face stropiri prin îmbăiere cu: sulfat de cupru sau zeamă bordelează 3-4%, preparate pe bază de DNOC 0,7%, Dibutox 1-1,5%, soluţie de sulfat de fier 30% plus 1% acid sufuric, arseniat de sodiu 5% şi ulei de antracen 3-6%. În perioada de vegetaţie se vor aplica tratamentele curente împotriva manei şi a altor boli, având grijă să se îndrepte jetul de substanţe la baza lăstarilor şi asupra ciorchinilor. Pentru a se realiza tratamentele în bune condiţii se recomandă defolierea lăstarilor la bază la primele roduri.

Pentru a evita pagubele produse de excorioză pepinieră, deci pentru a preîntâmpina infectarea materialului de reproducţie se vor înlătura de la înmulţire plantaţiile atacate de excorioză. Păstrarea butaşilor, prepararea materialului pentru altioire şi tratamentele sunt aceleaşi care se recomandă şi în cazul atacului de Botritis.

 

 Necroza pătată a viţei de vie  Rhacodiella vitis Schterenberg

Necroza pătată a viţei de vie  este o boală păgubitoare atât în pepinieră, cât şi în plantaţii în primii 3-4 ani. Boala a fost recent separată dintr-un complex de fenomene mai mult sau mai puţin asemănătoare, semnalate în diferite ţări. Datorită pirderilor mari de viţe din estul Europei, necrozele de pe viţe au fost studiate mai mult în aceste zone.

În Bulgaria, necroza pătată a viţei de vie a fost semnalată din anul 1909 de Sirakov apoi a fost studiată în anul 1950 de Raikov. Cauza necrozelor de pe viţe a fost atribuită fenomenelor meteorologice (temperaturi scăzute, exces de umiditate) şi păstrării necorespunzătoare a materialului de altoit. Mai tărziu, Raikov recunoaşte impotanţa unor agenţi patogeni, fară a putea însă stabili care din ciupercile care populează determină fenomenul. Tot în Bulgaria Hristov a presupus încă din anul 1920 că necroza este produsă de bacteria Erwinia vitivora.

În U.R.S.S. Golindev, Pronin şi Kuzin semnalează în 1937 o necrozare a braţelor la butucii de viţă în plantaţiile de pe Don şi o pun pe seama temperaturilor scăzute din timpul iernii.

Cercetările devin din ce în ce mai numeroase şi ipoteza parazitară este susţinută de mai mulţi autori. S-a presupus că agenţii ar fi ciuperci din genurile  Fusarium şi Alternaria, care se găsesc ca saprofite în mod frecvent pe viţe.

Cercetările lui Sterenberg (1957,1959,1962) întreprinse în Ucraina au dus la stabilirea etiologiei, simptomatologiei şi măsurilor de combatere ale necrozei pătate a viţei de vie.

Simptome. Pe butaşii de portaltoi, pe coardele altoi şi pe viţele altoit în pepinieră sau în plantaţii se observă după înlăturarea scoarţei pete brune-închis aproape negre, de forme şi de dimensiuni variabile. La început, acestea sunt mici, iar după repausul vegetativ din timpul iernii se extind şi confluează. Când atacul este incipient la suprafaţa butaşului nu se observă modificări aparente. Înnegrirea începe cu ţesuturile peridermului, imediat sub scoarţă. Ţesuturile libero-lemnoase, petele se extrind şi capătă dimensiune mult mai mari decât în peridrem. La petele noi, proaspete, se observă o zonă mai decolorată, care se datorează procesului de înaintare treptată.

Petele se extind mai întâi superficial şi ocupă porţiuni pe lungimea butaşului sau a coardei. În dreptul acestor pete, pe butaşii de doi sau mai mulţi ani plantaţi în sol cu umiditate bogată, se observă proeminenţe şi crăpături ale scoarţei. La analiza microscopică a ţesuturilor atacate se constată importante modificări anatomice. Ţesuturile libero-lemnoase apar comprimate, coloana vasculară deformată, iar în interiorul lumenului vascular se remarcă aglomerări de gome de culoare brună. În secţiune transversală se observă că ţesuturile scoarţei şi straturile de suber sunt invadate de miceliul agentului patogen. Înaintând în profunzime necrozarea se observă mai ales la faascicululele liberiene şi apoi la cele lemnoase. Modificările cele mai intense se constată la celulele liberiene care se brunifică, structura lor este distrusă şi se transformă într-o masă dezorganizată.

Razele medulare, de asemenea, se brunifică şi petele devin profunde, uneori ajungând până la măduvă.

Miceliul ciupercii se extinde în toată zona brunificată, unele  hife izolate fiind găsite şi în ţesutul aparent sănătos în jurul petelor.

Agentul patogen.  Boala este produsă de ciuperca Rhacodiella vitis Scheterenberg, din grupa  Fungi imperfeti, ord. Hyphomycetes, fam.Dematiaceae.

Pe medii nutritive formează colonii concentrice cu suprafaţa glomerulară de culoare cenuşie de diferite nuanţe. Tot pe medii ciuperca formează şi fructificaţii conidiene. Conidioforii prezintă la vârfuri sterigme aşezate într-un etaj formând un capitul de culoare brună care măsoară 3-5×8-12μ. Pe sterigme se diferenţează conidii sferice sau uşor ovoide 2-3μ în diametru. Acelaşi aspect îl au miceliul şi fructificaţiile pe porţiuni de viţă de vie cu pete de necroză aşezate în camera umedă.

Infecţiile cu Rhacodiella vitis  se produc de regulă iarna în timpul repausului vegetativ. În timpul vegetaţiei active ţesuturile îşi măresc capacitatea de rezistenţă la pătrunderea ciupercii, iar miceliul nu se dezvoltă în ţesuturile cu activitate fiziologică intensă. Aşa se explică apariţia necrozei în timpul păstrării butaşilor şi viţelor altoite, stratificate în nisip sau în pământ umed. Leziunile de orice natură de pe butaşi şi viţe facilitează infecţiile din perioada stratificării.

Ciuperca este rezistentă la condiţii de uscăciune atât în culturi pure, cât şi în lemnul atacat al viţei. Ciuperca se perpetuează în focare restrânse în sol, posibilităţile de propagare fiind foarte reduse. Infecţia are loc numai în contact direct cu solul infestat.

Infecţiile cu  Rhacodiella vitis sunt condiţionate de condiţiile climatice din perioada stratificării viţelor. În silozurile de păstrare la temperatura de 1-60C, evoluţia are loc în ritm accelerat.atacul de necroză se intensifică şi în cazul când substratul de stratificare (pamânt/nisip) are o umiditate mare. Infecţiile făcute în timpul stratificării evoluează repede în timpul înmuierii butaşilor în vederea altoitului. Evoluţia bolii este de asemenea rapidă, când pepinierele şi plantaţiile se fac pe soluri grele, care ţin apa la suprafaţă timp îndelungat.

Combatere.  Măsurile de luptă împotriva necrozei pătate a viţei de vie trebuie îndreptate cu precădere spre micşorarea sursei de infecţie şi crearea de condiţii nefavorabile dezvoltării agentului patogen.

Plantaţiile de portaltoi trebuie conduse pe spaliere sau piramide astfel ca lăstarii să fie cât mai aproape de poziţia verticală. S-a constatat că butaşii de portaltoi conduşi orizontal aproape de sol sunt atacaţi cu o frecvenţă şi intensitate de  două ori mai mari decât cei conduşi vertical pe piramide. La recoltare şi fasonare se vor utiliza butaşii din mijlocul coardelor.

În plantaţiile de viţă se vor face tăierile astfel ca braţele mai bătrâne să fie înlocuite la fiecare 3-4 ani. Se va evita îngroparea completă a viţelor pentru protejarea contra îngheţului, deoarece în acest caz atacul braţelor şi a coardelor este mai puternic.

Tratamentele cu zeamă bordoleză 2-3% sau cu o soluţie de sulfat de cupru 4-5% aplicate toamna după căderea frunzelor sau primăvara înainte de pornirea vegetaţiei, micşorează mult atacul de necroze.

Recoltarea portaltoilor şi coardelor altoi se va face înainte de venirea gerurilor deoarece acestea produc leziuni în care agentul patogen se instalează şi se extinde.

Păstrarea butaşilor şi a coardelor altoi se recomandă  să se facă în depozite speciale, dezinfectate şi fără variaţii mari de temperatură. Umiditatea în silozuri nu trebuie sa depăşească 40% din capacitate de reţinere a solului cu care se acopera coardele. Înainte de însilozare materialul de altoire se va dezinfecta cu fungicide prin îmbăiere. Se utilizează o soluţie de sulfat de cupru 2-3%, Captan 0,4-0,5%, Chinosol 0,5% şi folmalină 1%.

La înfiinţarea de plantaţii noi se vor utiliza doar viţe fară atac de necroză. Plantarea se face primăvara pentru a feri viţele de îngheţ. În zonele cu temperaturi foarte scăzute se vor evita formele înalte, ca în urma îngheţului sunt mai puternic atacate de necroză. (Alexandri şi colab., 1972).

Esca Viţei de vie   Stereum hirsutum (Willd.) Fr.

Esca sau apoplexia viţei de vie este o boală răspândită în toate tările viticole, fiind specifică plantaţiilor îmbătrânite. Pagubele produse nu sunt prea mari, butucii atacaţi apar izolaţi, foarte rar în focare.

În ţara noastră boala a fost semnalată de Tr. Săvulescu şi colab. În Starea fitosanitară din România din anul 1928, unde sunt citate studii făcute de Billeau în Moldova.

            Simptome. Specific pentru această boală este pieirea apoplectică a butucilor. Există însă şi cazuri de manifestare latentă. La butucii îmbătrâniţi de peste 20 ani apar simptome pe frunze, pe butuc şi ofilirea bruscă generală a întregii plante.

Pe frunze apar necroze şi uscarea ţesuturilor limbului, începând de la margini şi între nervurile principale. Acestea sunt unele din simptomele de recunoaştere a unei evoluţi cronice. Diacnoza este însă îndoielnică, deoarece uscarea frunzelor mai poate fi provocată de multe alte cauze.

Pe butuc şi pe braţele mai bătrâne se pot observa necroze ale lemnului dacă se înlătură scoarţa. Printr-o secţiune longitudinală prin butuc traversând punctul de altoire se constată o zonă înegrită care este mai largă la nivelul butucului şi se îngustează spre punctul de altoire şi pe portaltoi în jos. Ţesuturile din această zonă apar adesea degradate, putrezite în care miceliul ciuperci nu mai trăieşte. În jurul zonei de degradare se observă o altă zonă concentrică, albicioasă în care este răspândit miceliul ciupercii.

Ofilirea apoplectică bruscă este caracteristică pentru manifestarea bolii. Butuci aparent sănătoşi, pierd de la o zi la alta turgescenţa, frunzele luciul caracteristic, se ofilesc, limbul capătă o culoare verde murdar sau cenuşie. Struguri, de asemenea se ofilesc se încreţesc şi capătă o culoare cărămizie. Întreaga plantă se usucă repede şi moare.

Fenomenul de apoplexie se manifestă, de regulă în perioadele de vară cu temperaturi ridicate, când evaporaţia este intensă şi mai ales când sunt vânturi uscate.

Agentul patogen. Esca (apoplexia) viţei de vie este produsă de ciuperca Stereum hirsutum (Willd) Fr., subîncreng. Bazidiomycotina , ord. Hymenomycetales, fam. Telephoraceae.

Miceliul cipuercii este format din numeroase hife filiforme, cu foarte multe septe, de culoare galbenă sau brună. Infecţia se face prin răni. Pe măsura pătrunderi în plantă, ciuperca degradează lemnul,ciuperca are asfel o înaintare concentrică, formând zone anuale.

Când cipuerca a pătruns în ultimele zone de la periferia butucului, aprovizionarea cu apă şi elemente nutritive este întreruptă,se crează un dezechilibru între evaporaţie şi aprovizionarea cu apă, ceea ce produce veştejirea bruscă, apoplectică. Ciuperca înaintează treptat, pe măsură ce secretă diastaze, care oxidează taninul, omoară celulele şi crează astfel un mediu favorabil dezvoltări miceliului.

Uscarea apoplectică poate dura 4-5 ani sau chiar 10-12 ani. Fructificaţile ciupercii se întâlnesc foarte rar acestea sunt reprezentate prin carpofori semicelulari aşezaţi lateral pe substrat. Pe partea superioară sunt coloraţi în brun, cu un învelis regulat, iar pe partea inferioară prezintă un strat himenial pe care se formează bazidiospori cilindrici rotunjiţi la capete.

Ciuperca formează de asemenea spori numiţi endoconidii. Acestea se produc pe împletiri scleroţiale de hife care populează butuci morţi. Capetele acestor împletituri se dezmembrează şi se ramifică. Pe aceste ramificaţii se formează endoconidiile moleculare, cu un exospor îngroşat şi colorat.În interiorul sporilor se formează o vacuolă mare, în jurul căreia se găseşte un număr de 30-40 de vacuole mici. Prin germinarea conidiilor, conţinutul lor iese în exterior sub forma unor prelungiri groase, care prin creştere se transformă într-un miceliu subţire, filiform ce invadează ţesuturile plantei gazdă. (Alexandri şi colab. 1972)

Combatere. Măsurile profilactice constau în verificarea solidităţii punctului de altoire al viţelor destinate plantării la locul definitiv, prin testul de apăsare cu degetul mare; evitarea pe cât posibil a tăierilor de rodire în lunile ianuarie-februarie deoarece în ferestrele de iarnă rănile pot fi uşor infectate; acoperirea cu mastic a rănilor mari produse la trunchiul butucului şi pe braţele acestuia; evitarea unor fertilizări excesive îndeosebi cu substanţe azotoase, pentru a nu avea o dezvoltare prea puternică a butucilor şi astfel la tăieri să rămână răni mari; reperarea şi marcarea butucilor afectaţi de boală, lucrare ce trebuie efectuată în lunile iunie-august; defrişarea scoaterea din plantaţii şi arderea butucilor atacaţi.

Masurile curative constau în aplicarea primăvara devreme,înaintea începerii plânsului viţelor, în plantaţiile în care au fost raperaţi butuci bolnavi, a unui tratament cu o soluţie de sulfat de cupru 4%. În Franţa singurul produs chimic autorizat pentru tratamente împotriva acestei boli, cât şi pentru badijonarea rănilor este Escudo (Virgil Grecu 2005).

 

Bolile vitei de vie: Bacterii şi boli provocate de micoze în cultura viţei de vie

 

Bacteriozele plantelor, la fel cu cele de la animale, sunt boli produse de bacterii. Bacterile care produc boli la plante sunt organisme unicelurale heterotrofe, parazite facultative, cu lungimea de 0,6-4 microni şi înălţimea de 0,3-1,4 microni, ele se pot vedea la microscop. Majoritatea au forma de bastonaşe cu excepţia actinomicetelor, care au forma filamentoasă. O celula bacteriana este construită, în general din protoplasmă (care cuprinde citoplasma, materialul celular, ribozomii şi diferite incluziuni şi vacuole), membrana citoplasmatică, membrana celurală, cilii şi capsula. Bacteriile pot fi izolate formând colonii.

Cancerul bacterian al viţei de vie   Agrobacterium tumefaciens (E. F. Smith et Towns.) Conn.

 

Cancerul bacterian la plante este cunoscut încă din antichitate , întâlnindu-se la un număr foarte mare de plante, la care produc pagube importante. În tara noastră primele relatări despre existenţa boli au fost făcute de Tr. Săvulescu în anul 1929

Boala este răspândită în toate podgoriile şi centrele viticole din tara noastră, fiind semnalată la o serie de soiuri foarte valoroase, sensibile la atac, mai ales în zonele unde se înregistrează frecvent temperaturi minime care depăşesc pragul de rezistenţă la ger a acestora .Uni autori susţin că boala nu este periculoasă şi nu are urmări grave asupra plantaţilor viticole şi producţiei iar alţi consideră că boala este foarte gravă, producând pagube atât în pepiniere cât şi în plantaţii. În general se consideră că cele mai mari pagube se întâlnesc în pepiniere si plantaţiile tinere ,în primi ani de la plantare, când multe plante pier. În plantaţiile de peste 8-10 ani, pagubele sunt uneori numai in regiunile cu temperaturi foarte scăzute în timpul iernii. În aceste zone, mai ales la formele înalte de viţă de vie, care nu se îngroapă, gerul produce leziuni în care bacteria se instalează şi determină moarte braţelor mai bătrâne, debilitarea şi chiar uscarea butucilor.

Simptomatologia. La viţa de vie, cancerul bacterian se manifestă sub forma unor tumori sau gale, de forme şi dimensiuni diferite. La viţele tinere, tumorile apar la baza portaltoiului, la zona de calusare şi înrădăcinare şi la punctul de altoire. Mai târziu apar pe butuc, pe care an de an se fac tăieri de toamnă sau primăvară. Tumorile la început sunt mici, albicioase, spongioase, apoi cresc şi se întăresc, devenind brune sau brun–închis, cu o consistenţă spongioasă dar întărită, cu aspect buretos.

Se pot întâlni două tipuri de simptome : cancerul popiu-zis, care se manifestă prin tumori bine conturate, sferice sau ovoidale şi ariceala , care apare numai pe braţele mai vechi de un an şi pe tulpina viţelor la formele înalte. Ariceala se prezintă sub formă de proliferări continue pe lungimea braţului sau tulpinii, formate din aglomerări de gale canceroase mai mici (tumorete), pe o lungime mai mare sau mai mică a coardei. Majoritatea tumorilor putrezesc la sfârşitul fiecărui an şi cad, în anul viitor apărând altele noi. Caracteristică pentru cancerul bacterian este apariţia de tumori secundare sau metastaze succesive, la o distanţă  oarecare de tumora primară. Celulele care alcătuiesc ţesutul canceros sunt mult mărite, fipertrofiate ,alungite sau uneori foarte mici . Ele au vacuole mici, sunt bogate în protoplasmă şi prezintă caracteristici ale celulelor meristematice. Nucleii celulelor canceroase sunt mult măriţi sau mici, deformaţi si conţin un număr de cromozomi. Dacă atacul se continuă mai mulţi ani consecutiv, planta piere în întregime. Ariceala poate apărea frecvent pe coardele răsucite în timpul cercuitului sau după vânturi puternice. Tumorile se formează pe toate părţile aeriene multianuale ale butucului şi cu totul excepţional pe unele rădăcini mai groase, situate la mică adâncime în sol. Viţele cancerate sunt debile, frunzele sunt slab colorate, lemnul se maturează insuficient, iar la soiurile cu struguri roşi frunzele se colorează prematur în roşu .

 

Agentul patogen. Este reprezentat de bacteria Agrobacterium Tumefaciens (E.F.Smith et Towns.) Conn., încreng. Bacteriophyta cl. Schizomycetes bacteriile se găsesc în ce mai mare parte la exteriorul tumorii, printre celulele epidermice. Unele tulpini virulente (Art) au un spectru mai larg de gazde, altele sunt specializate numai pe anumite  specii de plante. Există mai multe biotipuri de tulpini, în cadrul cărora există tulpini virulente (Art) şi tulpini avirulente (Arr) .             Bacteriile au cel mai frecvent formă de bastonaşe izolate în lanţuri scurte. Pe mediu gelozat cresc sub formă de colonii circulare, mici netede, strălucitoare transparente, mucilaginoase. Cultivate timp îndelungat pe medii cu diferiţi aminoacizi, bacterile pot sa-şi piardă parţial sau total virulenţa. Agentul patogen produce tumori canceroase prin emiterea unui principiu cancerigen şi a unei  substanţe stimulatoare de creştere (acidul α naftil acetic). În anul 1972 , New şi Kerr  au descris  o bacteriocină produsă de Arr tulpina 84 denumită  Agrocina 84 cu care s-au obtinut rezultate eficiente în combatere cancerului. La noi în ţară N. Zinca obţine rezultate bune în combaterea cancerului bacterian folosind biopreparatul Biozin pe bază de tulpina 12 Arr .

Din datele publicate reiese ca dezvoltarea tumorilor şi aricelei în ultimi ani a fost influenţată de factori ecologici atingând o frecvenţă de 10-40 %la soiurile cele mai sensibile, situate pe terenuri grele, umede şi reci cum sunt cele de la Valea călugărească ,Lunca Oltului, Megidia, Cernavodă şi alte localităţi, pe când pe versanţi bine expuşi la soare ai dealurilor de la Niculiţel, Dealu Mare, Ştefăneşti, Târnave frecvenţa viţelor cu cancer sa menţinut sub 3 %

Agentul patogen se transmite prin sol, în special prin solurile nisipoase unde îşi păstrează  patogenitatea până la 3 ani. Bacteria fiind polifagă, se poate transmite prin numeroase plante din cauza aceasta solurile plantaţilor defrişate trebuie menţinute curate de buruieni. Monocultura în pepiniere face ca o mare masă de rădăcini infectate sa perpetueze de la an la an atacul acestei bacterii. De asemenea bacteriile se pot transmite uşor prin instalaţiile de forţare a viţelor, dacă acestea nu sunt dezinfectate  odată cu butaşi.

Combatere. Deoarece agentul patogen este un parazit care pătrunde în interiorul ţesuturilor plantei gazdă, odată cu infecţia produsă combaterea se face foarte greu. Se recomandă o riguroasă selecţie fitosanitară, interzicând-se recoltarea materialului pentru altoit din plantaţiile bolnave. Butuci izolaţi suspecţi de cancer se vor defrişa.Uneltele folosite la tăiere vor fi dezinfectate prin îmbăiere intr-o soluţie de formalină 3-5 %. Butaşi altoi şi portaltoi vor fi îmbăiaţi  15-30 minute in soluţie de Captan  0,2 % sau sulfat de cupru 2 % .

Solul din pepinierele unde an de an se plantează viţe, neefectuându-se asolamentul de 4-5 ani va fi dezinfectat cu sulfat de cupru 2-3 t la ha sau Captan 500 kg la ha, plantarea făcându-se după 15-20 zile. La scoatere din biloane viţele atacate vor fi arse. Viţele tinere plantate la loc definitiv, care prezintă simptome de atac vor fi scoase şi arse, gropile dezinfectându-se cu 8-10 l de formalină în concentraţie de 2-3 %. În plantaţiile bătrâne, viţele care prezintă tumori sau ariceală vor fi curăţite, uscăturile vor fi arse pe loc. După curăţire, înaintea porniri în vegetaţie, coardele braţele şi în special butuci vor fi stropiţi până la îmbăiere cu sulf de cupru 4-5 %. S-au obţinut rezultate foarte bune ungând toate rănile făcute cu ocazia tăierilor, cu o pastă de lanolină adusă la vâscozitatea dorită cu ulei de parafină la care se adaugă Criptodin 2%.

Prin îndepărtarea tumorilor, butucii nu sunt eliberaţi de infecţie în urma tratamentelor anuale, totuşi plantele pornesc mai bine în vegetaţie, vigurozitatea viţelor este îmbunătăţită şi producţia creste. Această lucrare trebuie însoţită întodeauna de aplicarea unei agrotehnici superioare.

Se vor lua măsuri eficiente de protejare a plantaţilor împotriva gerurilor, care sunt principalul factor de declanşare a atacului de cancer bacterian. Butaşi portaltoi şi coardele altoi vor fi îmbăiate timp de 2-5 ore într-o soluţie de Chinosol în concentraţie de 0,5 %.

Tratamentele biologice cu biopreparatul Biozin dau rezultate bune in combaterea cancerului bacterian al viţei de vie, această metodă, atunci când este aplicată împreună cu celelalte metode şi cu o agrotehnică corespunzătoare, duce la reducerea simţitoare a atacului şi la obţinerea unor producţii superioare (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

Boala lui Pierce la viţa de vie Pierce’s disease

 

Boala este prezentă în sudul SUA, în unele zone fiind endemică, nici o viţă nu se poate cultiva din această cauză. Plantele infectate uneori mor în câteva luni, alteori trăiesc mai mulţi ani.

Simptome. Pe frunze, la început apare o uscare, arsură, a marginei, bine delimitată de restul limbului care rămâne verde. Arsura ţesuturilor înaintează înspre centrul limbului care, cu timpul se brunifică aproape în întregime, iar mai târziu frunzele afectate cad, lăsând peţiolii ataşaţi de lăstari. Inflorescenţele plantelor atacate se opresc din creştere, se veştejesc şi se usucă. Pe lăstari se dezvoltă pete brune. În anul următor, plantele infectate, primăvara pornesc în vegetaţie mai târziu, cu creşteri slabe, ulterior pe frunze şi inflorescenţe apar simptomele din primul an. Intern formaţiunile lemnoase anuale prezintă striuri galbene sau brune care se văd uşor în secţiuni longitudinale sau transversale. Aceste striuri sunt formate din vase xilemice umplute cu gomă şi tiloze.

Agentul patogen. Bacteria este de tipul richeţii, cu dimensiuni de 1,0-3,2 x 0,4- 0,5 um, având peretele celular încreţit tipic ca la richeţii. Bacteria se dezvoltă bogat în vasele xilemice recent s-a reuşit cultivarea ei pe medii nutritive.

Epidemiologie. Patogenul este transmis prin altoire şi de cicade aparţinând mai multor specii, mai comune fiind Carneocephala şi Draeculacephala. Cicadele achiziţionează patogenul prin hrănire timp de circa 12 ore pe plantele infectate şi îl pot transmite continuu plantelor sănătoase în tot restul vieţii lor. Prezenţa patogenului într-o plantă este determinată prin simptomele bolii când acestea apar sau prin transmitere pe plante indicator, fie prin altoire fie prin insecte vectoare. Soiurile de viţă folosite de obicei ca indicatori sunt Carigane, Emperor şi Palomino (Mirică şi Afrodita Mirică, 1986).

Bolile vitei de vie: Virusuri şi viroze

Virozele sunt boli cu caracter infecţios şi contagios, provocate de agenţi patogeni numiţi virusuri, care sunt entităţi de dimensiuni submicroscopice, vizibile numai la microscopul electronic, constituie în esenţa dintr-un singur nucleic şi proteină, fără metabolism propriu, capabile să se înmulţească numai în celula vie.

 

           Scurt-nodarea viţei de vie    

           Răspândire, importanţă, istoric. Referiri despre existenţa simptomelor caracteristice scurt-nodării în podgoriile din Franţa, Italia, Germania şi Austria se găsesc în literatura apărută la sfârşitul secolului trecut. Originar din ţările de pe coasta estică a Mediteranei, şi din Asia de est virusul a fost introdus cu materialul de înmulţire, împreună cu nematodul vector, în majoritatea ţărilor cultivatoare de viţă de vie de pe glob. În prezent fiind cunoscut în toate ţările cultivatoare de viţă de vie din Europa, California, America, Africa de Sud şi Australia. El nu a fost izolat din plantele de Vitis labrusca cultivate în nord-estul S.U.A. şi Canada, nici din speciile de Vitis crescute spontan în America de Nord.

Împortanţa economică a bolilor produse de virusul scurt-nodării este apreciabilă, butucii infectaţi cu tulpinile grave a acestuia realizând numai aproximativ 20% din producţia butucilor sănătoşi. Deşi în condiţii climatice favorabile bolii, viţele bolnave pot fii complet distruse, frecvent ele vegetează timp îndelungat, însă capacitatea lor de producţie este redusă progresiv. Valoarea comercială a strugurilor soiurilor de masă este grav depreciată datorită prezenţei fenomenelor de meiere şi mărgeluire. Virusul reduce, de asemenea, capacitatea de prindere la altoire, precum şi dezvoltarea sistemului radicular şi a lăstarului viţelor altoite.

Simptomele scurt-nodării tipice au fost observate frecvent la unele soiuri (Aligote, Grasă de Cotnari, Italia, Riesling italian) virusul fiind izolat, de asemenea, pe plante test. (Pop, 1979).

            Simptome. În cazul scurt-nodării tipice (grapevine fan leaf), simptomele primare ale fazei acute a bolii constau în apariţia de inele, desene liniare sau pete cu aspect uleios pe unele frunze, urmate la scurt timp de un mozaic verde puţin evident, asociate cu diferite grade de deformare a limbului. În funcţie de tulpina virusului şi soi simptomele de mozaic şi deformările pot fi mai mult sau mai puţin evidente sau complet absente. Internodiile viţelor bolnave sunt mai scurte şi neregulate, iar lăstarii secundari mai abundenţi ceea ce dă plantelor unaspect pufos. Lăstarii şi corzile prezintă adesea creşteri în zig-zag, noduri duble şi fasciaţii. Înălţimea plantelor bolnave este mai mult sau mai puţin redusă faţă de normal, în cazuri grave, reprezentând sub ¼ din cea a viţelor sănătoase. Meierea, mărgeluirea şi reducerea numărului şi mărimii strugurilor sunt simptome caracteristice scurt-nodării, ele apărând uneori chiar la viţe infectate cu creştere mai mult sau mai puţin normală şi fără simptome foliare specifice. Caracteristic este faptul că, în cazul unui atac negeneralizat, butucii bolnavi sunt grupaţi în vetre având dimensiuni diferite şi o formă eliptică.

Spre deosebire de mozaicul galben al viţei de vie, butuci afectaţi de scurtnodarea tipică nu sunt complect distruşi ci vegetează îndelungat, producţia lor fiind însă redusă progresiv.

Mozaicul galben al viţei de vie ( grapevine yellow mosaic), produs de tulpinile cromogene ale virusului scurt-nodării, se caracterizează printr-o îngălbenire evidentă, ce apare primăvara de timpuriu,afectând frunzele, lăstarii,cârcei şi inflorescenţele. La frunze acesta poate apare sub forma îngălbenirii reţelei nervurilor, ca benzi galbene situate în lungul unor porţiuni ale nervurilor, îngălbenirea unor sectoare ale suprafeţei limbului sau a frunzelor în întregime. In anumite cazuri,frunzele atacate au culoare galbenă sau alburie, iar unele porţiuni ale suprafeţei limbului se necrozează. De asemenea, viţele bolnave prezintă mai rar noduri duble, fasciaţii şi creşteri în zig zag, însă struguri sunt în număr mic, de dimensiuni reduse şi cu boabe normale puţine,producţia butucilor afectaţi fiind practic compromisă. Vigoarea plantelor bolnave este redusă progresiv butuci fiind complect distruşi la câţiva ani de la apariţia primelor simptome.

În cazul îngălbenirii nervuriene (grapevine vein banding ), simptomele constau într-o pătare galbenă arămie ce apare la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, în lungul nervurilor principale ale frunzelor mature, afectând într-o mică măsură şi ţesuturile din apropierea nervurilor. De regulă, simptomele apar pe un număr mic de frunze, persistând pe acestea până la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Forma frunzelor este normală sau puţin afectată. Lăstarii prezintă rar noduri duble sau fasciaţii. Simptomele sunt însă deosebit de grave la struguri, care sunt în numar mic, de dimensiuni reduse şi cu un număr neânsemnat de boabe normal dezvoltate, în cazul unor butuci producţia fiind total compromisă.

            Plante gazdă. Toate soiurile de Vitis vinifera precum şi speciile de viţă americană introduse în Europa şi formele hibride obţinute cu V. Lambrusca, V. Riparia, V rupestris, V berlandieri, V aestivalis şi V candicans s-au dovedit susceptibile la virusul scurt-nodării atât în condiţii de infecţii naturale cât şi la inoculările artificiale. Susceptibile la infecţiile artificiale cu acest virus s-au dovedit de asemenea speciile ornamentale asiatice V. davidi, V. piasezkii, V. insicarii şi specia fructiferă V amurensis.

            Variabilitate, tulpini. Izolatele virusului scurt-nodării diferă mult între ele în ceea ce priveşte tipul şi gravioditatea simptomelor apărute la plantele de viţă şi la gazdele ierboase.După

reacţia plantelor de viţă de vie acestea sunt clasate în următoarele grupe de tulpini :

– Tulpina scurt-nodări tipice (fan leaf strain ) produce diferite grade de marmorare şi deformarea suprafeţei limbului, deschiderea sinusurilor peţiolare şi a celor marginale, dinţarea marginei limbului, creşterea excesivă a lăstarilor laterali, internodii scurte creşteri în zigzag şi noduri duble.

– Tulpina mozaicului galben (yellow mosaic strain) produce colorarea în galben sau galben verzui a frunzelor, lăstarilor şi inflorescenţelor în cursul lunilor de primăvară, frunzele manifestând în continuare diferite tipuri de îngălbeniri, deformarea lăstarilor lăstarilor şi coardelor fiind mai rar întâlnită.

– Tulpina îngălbenirii nervuriene ( vein banding strain ) se caracterizează prin producerea unor benzi galbene proieminente în lungul nervurilor de ordinul 1-3, ale unor frunze mature.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental virusul se transmite la toate soiurile şi speciile de viţă de vie prin mai multe tehnici de altoire, simptomele apărând în câteva luni de la inoculare.

Virusul scurt-nodării poate fi transmis de la plantele de viţă de vie bolnave la cele sănătoase prin nematozii Xiphinema index şi X italiae. În condiţii experimentale nematodul X index a chiziţionat virusul scurt-nodării printr-o hrănire scurtă pe rădăcinile viţelor infectate, reţinându-l apoi timp de 3 luni în cazul hrănirii lui în continuare pe plante libere de virus şi timp de până la 8 luni în absenţa plantelor gazdă (Martelli, 1986).

Experienţele efectuate în ţara noastră (Pop, 1985) şi în alte ţări arată că în plantaţii răspândirea virusului scurt-nodării prin intermediul nematozilor are loc cu o viteză redusă, care nu depăşeşte 1,3-1,5 m/an. Datorită deplasării active la distanţe mici a nematozilor în sol şi transportării lor la distanţe mai mari de către maşinile utilizate în lucrările de întreţinere, atacul în câmp al virusurilor transmisibile prin nematozi vectori constituie o sursă de infecţie în intervalul dintre defrişarea plantaţiilor vechi şi înfinţarea altora noi.

În aceste condiţii, rezultă clar că răspândirea la distanţe mari a virusului scurt-nodării este asigurată, în principal, prin multiplicarea, comercializarea, şi plantarea materialului de îmulţire infectat, diseminarea lui la scară mondială s-a realizat după invazia filoxerei, care făcând necesară producerea viţelor altoite în pepiniere speciale a dus la efectuarea unui schib larg de material de îmulţire între diferite localităţi, ţări şi zone geografice.

            Serologie. Virusul scurt-nodării este un antigen moderat şi poate fi obţinut relativ uşor liber de proteinele normale. În ţesuturile de difuzie în gel, formează o singură linie de precipitare. Antiserurile cu titlul de 1:512-1:1028 reacţionează până la o diluţie de 1:16 cu virusul mozaicului, arabisului iar antiserul acestuia până la o diluţie de 1:125 cu virusul scurt-nodării (Vuittenez, 1970).

Mai recent tehnica imunoenzimatică (ELISA) s-a dovedit deosebit de avantajoasă pentrun diagnosticarea virusului, permiţând identificarea acestuia din sucul extras din viţele infectate diluat până la 1:50000. testul poate fi aplicat din iunie până în octombrie însă concentraţia maximă a virusului se înregistrează la sfârşitul lunii iunie, în frunzele de la vârful lăstarilor (Bovey şi colab.1980).

            Prevenire şi combatere. Ţinând cont că în ţara noastră starea sanitară a plantaţiilor viticole în ceea ce priveşte atacul virusului scurt-nodării este mult mai bună decât în anumite zone puternic afectate din unele ţări europene, iar condiţiile pedo-climatice sunt mai puţin favorabile înmulţirii şi activităţii nematozilor vectori, considerăm că prevenirea răspândirii lui în podgoriile noastre poate fi asigurată prin aplicatea următoarelor măsuri:

Aprovizionarea sectorului de producţie cu material săditor sănătos liber de virusuri (Oşlobeanu, Pop, 1988).

  1. O stare sanitară corespunzătoare poate fi obţinută prin recoltarea corzilor de portaltoi din plantaţiile în care s-au eliminat toţi butucii cu simptome de vizoze şi cu dezvoltare vegetativă slabă. Corzile de altoi vor fi recoltate numai de la butucii fără simptome virale şi cu o dezvoltare vegetativă foarte bună.
  2. Înfiinţarea noilor plantaţii viticole cu material săditor liber de viroze se va face numai pe terenuri care nu au mai fost cultivate în ultimii ani cu viţă de vie sau pe suprafeţe de pe care viţa de vie a fost defrişată în urmă cu 3-5 ani, interval în care acestea au fost cultivate cu plante prăşitoare şi menţinute libere de buruieni.
  3. Pentru obţinerea de plante libere de virus din soiurile sau clonele total infectate se pot aplica termoterapia, microgrefarea pe portaltoi liber de virusuri şi cultivarea în vitro a meristemelor şi a vârfurilor de creştere (Barlass, 1982).
  4. În cazul necesităţii înfiinţării unor suprafeţe viticole pe terenuri cultivate anterior cu viţă de vie fără un repaus corespunzător al solului după defrişarea culturii, este necesar ca pe suprafeţele respective să se aplice tratamente speciale contra nematozilor vectori.(Raski şi colab. 1983).
  5. 5.                                          Pentru viitor sunt în curs de desfăşurare cercetări privind obţinerea de soiuri de portaltoi în care să fie înglobaţi factorii care condiţionează toleranţa faţă de virusul scurt-nodării prezenţi în unele soiuri de Vitis vinifera, factor care determină rezistenţa faţă de nematodul Xiphinema index identificaţi în unele specii de Vitis şi factori care controlează rezistenţa la filoxeră.

 Mozaicul arămiu al viţei de vie  Grapevine Chrome Mosaic Virus

            Răspândire, importanţă, istoric.  Boala este frecventă în viile de pe coasta nordică al lacului Balaton (Ungaria), unde este cunoscută încă din 1932, fiind confundată cu deficienţa de fier, frecventă în zona respectivă. Deşi are o răspândire limitată, virusul prezintă un pericol potenţial pentru podgorii, ducând la compromiterea recoltei şii distrugerea butucilor infectaţi (Lehoczky, 1966; Sarospataki,1965).

            Simptome. Boala se manifestă prin simpotome foarte evidente. Ele se caracterizează printr-o decolorare accentuată a frunzelor, care, primăvara de timpuriu, devin de culoare galbenă-arămie sau alburie. Îngălbenirea poate cuprinde suprafaţa frunzelor în întregime sau este limitată la unele sectoare ale limbului sau la ţesuturile din lungul nervurilor. În funcţie de stadiul de dezvoltare a bolii, simptomele apar pe tot foliajul butucului sau numai pe unele frunze. Corzile şi lăstarii prezintă bifurcaţii, noduri duble şi internodii scurte. Butucii bolnavi au o vigurozitate redusă şi producţie neînsemnată. Pe măsură ce boala progresează ei przintă simptome de declin, fiind complet distruşi după 5-6 ani de la apriţia simptomelor. Boala apare la diferite soiuri de Vitis vinifera, hibrizi şi specii de Vitis, fără a se observat deosebiri în ceea ce priveşte tipul şi intensitatea simptomelor. O caracteristică importantă a bolii constă în apariţia butucilor bolnavi grupaţii în vetre de formă eliptică.

            Plante gazdă. Infecţii naturale cu acest virus s-au găsit la 33 de soiuri de viţă roditoare, precum şi la Vitis berlandierii X V .riparia Kober 5 BB, Vitis riparia Portalis, V. vinifera Aramon X V. rupestris  Gl, V. labrusca X V. riparia X V. vinifera Othello şi V. rupestris Du Lot. În codiţii artificiale, virusul a fost transmis la mai multe specii ierboase.

            Transmiterea, epidemiologie. Experimental, virusul poate fii transmis prin inoculare de suc şi prin altoire. În natură, este diseminat la distanţă prin mutiplicarea şi comercializarea materialului infectat. În plantaţii, virusul este transmis de la plantele infectate la cele sănătoase prin nematozi, însă specia vectoare nu a fost încă identificată. .

            Prevenire şi combatere. Pentru prevenirea răspândirii virusului mozaicului arămiu al viţei de vie se aplică aceleaşi măsuri ca în cazul virusului scurt-nodării. În ţara noastră virusul nefiind încă semnalat la viţa de vie, apariţia şi rîspândirea lui în podgorii poate fii prevenită prin introducerea materialului săditor liber de virusuri, recoltând corzile de altoi şi portaltoi din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe specii de Chenopodium şi pe indicatorul Vitis rupestris soiul Sf. Gheorghe.(Pop, 1988).

 

       Mozaicul arabisului la viţa de vie  Arabis mosaic virus in grapevine

            Răspândire, importanţă, istoric. Identificat pentru prima dată la viţa de vie în 8 localităţi din R.F.Germania (Berks şi Stellmach, 1996), virusul a fost semnalat ulterior la această plantă în Franţa, Elveţia, Bulgaria, Iugoslavia şi Japonia, apărând singur sau în combinaţie cu virusul scurt-nodăriisau cu alte virusuri transmisibile prin nematozi.

            Simptome. Virusul a fost identificat în plante de Vitis vinifera manifestând simptome de scurt-nodare şi îngălbenire, precum şi în plante de portaltoi cu dezvoltare vegetativă slabă. Astfel, el a fost izolat de la plante aparţinând soiului Chasselas cu internoduri scurte, noduri duble, frunze de dimensiuni reduse, foarte decupate şi clorotice, de la viţe din acelaşi soi cu grad înaintat de meiere şi mărgeluire, din plante de viţă Risling italian ce manifestă îngălbenirea totală a frunzelor şi înroşirea lăstarilor şi de la viţe de Vitis riparia x V. berlandieri cu creşteri reduse şi frunze mici clorotice (Bovey şi colab.1980).

            Plante gazdă. În cadrul genului Vitis, virusul a fost identificat la mai multe specii.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental, virusul poate fi transmis prin inoculare de suc, altoire şi cu ajutorul nematodului Xiphinema diversicaudatum.

Diseminarea în natură are loc prin multiplicarea materialului infectat şi transmiterea lui de la plantele bolnave la cele sănătoase prin nematodul vector.

            Prevenire, combatere. Principala măsură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru altoi şi portaltoi din plantaţii mamă înfiinţate cu material care a dat reacţie negativă la testarea lui pe specii de Chenopodium şi pe indicatorul Vitis rupestris soiul St. George (Pop, 1988).

 

Virusul bulgarian al viţei de vie               Grapevine bulgarian latent virus

            Răspândire, importanţă, istoric.  Izolat pentru prima dată de la diferite soiuri de viţă de vie în

Bulgaria (Martelli şi colab., 1977), virusul a  fost identificat ulterior în Iugoslavia, Ungaria şi Portugalia (virusul CM 112), precum şi de la Vitis labrusca soiul Concord, în statul New York, S.U.A..

Deşi relativ fecvent în plantaţiile viticole, importanţa economică a acestui virus este relativ redusă, infecţia nemanifestându-se prin simptome grave.

Izolate asemănătoare cu virusul bulgarian latent al viţei de vie s-au obţinut şi în ţara noastră, cu ocazia testării diferitelor soiuri de viţă prin transmiteri pe plante de  Chenopodium quinoa.

            Simptome.  Virusul bulgarian latent al viţei de vie a fost izolat din unele soiuri de Vitis vinifera, cum este Rcatzitelli, fără simptome externe, iar la inocularea mecanică cu izolatele bulgăreşti ale acestui virus.

În condiţiile din Statul New York (S.U.A.) la viţele soiului Concord (V. labrusca ) infectate cu acest virus s-au observat întârzierea pornirii în vegetaţie, creşterea neregulată a lăstarilor, foliaj verde-deschis şi neuniformitatea strugurilor.

            Plante gazdă.  În cadrul genului Vitis, virusul a fost identificat la soiuri de V. vinifera şi V. labrusca . Prin inoculări artificiale a fost transmis la 10 specii aparţinând la 4 familii dicotiledonate (Martelli şi colab.1986).

            Variabilitate, tulpini. Atât în Bulgaria cât şi S.U.A. s-au obţinut unele izolate care manifestă unele deosebiri în ceea ce priveşte reacţiile serologice.

            Transmitere, epidemiologie.  Experimental, virusul se transmite prin inoculare de suc şi altoire, iar în natură se răspândeşte prin multiplicarea materialului infectat.

Se presupune că răspândirea virusului în plantaţii are loc prin intermediul nematozilor, însă specia vectoare nu a fost identificată.

            Prevenire şi combatere.  Răspândirea virusului bulgarian latent al viţei de vie în podgoriile din ţara noastră poate fi prevenită prin producerea materialului săditor folosind corzi de altoi şi portaltoi din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe plante de C. quinoa (Pop, 1988).

 

      

          Răsucirea frunzelor viţei de vie    Grapevine Leafroll

            Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Etiologia răsucirii frunzelor viţei de vie nu este însă complet lămurită, datele obţinute mai recent idicând faptul că în producerea ei ar fi implicate mai multe virusuri.

Astfel, în Israel, Tane şi Givony (1985) izolează din planelele de viţă de vie cu simptome de răsucire, aparţinând soiurilor locale şi din import, un potyvirus cu particule lungi de 790 nm. În Elveţia, Italia, Israel, Tunisia şi Algeria, răsucirea frunzelor viţei de vie s-a dovedit asociată specific cu un closterovirus având particule lungi de 800 nm(grapevine virus A), un clostreovirus cu particule de 2200 nm (grapevine virus B) şi mai multe closterovirusuri cu particule cuprinse între 1000 şi 1800 nm (Conti şi Milne, 1985). De asemenea, în floemul plantelor de viţă de vie afectate de răsucire s-a pus în evidenţă un virus sferic de 30 nm în diametru (Conti şi Milne, 1985).

Deoarece în infecţii naturale răsucirea frunzelor este frecvent asociată cu unele afecţiuni, cum sunt stem pitting, corky bark şi fleck, este greu de făcut o legătură etiologică precisă între virusurile izolate menţionate mai sus şi răsucirea frunzelor însăşi.

            Răspândire, importanţă, istoric. Răsucirea frunzelor este cunoscută din timpuri îndepărtate în Italia, Franţa şi Germania, natura ei infecţioasă fiind demonstrată de G. Scheu în 1936. În 1946, Harmon şi Snyder desoperă natura infecţioasă a bolii “White Emperor”, cunoscută de mult timp în California, iar A. C. Goheen demonstrează că aceasta este etiologic identică cu răsucirea frunzelor.

Boala prezintă importanţă economică ridicată, reducând producţia cu 10-70 % şi micşorând în  mod esenţial conţinutul strugurilor în zahăr. În cazul unor soiuri roşii de masă, strugurii recoltaţi de la butucii bolnavi nu pot fi comercializaţi, datorită reducerii intensităţii culorii acestora. De asemenea, boala scade capacitatea de prindere la altoire şi de înrădacinare a corzilor şi măreşte susceptibilitatea acestora la îngheţ.

Frecvenţa răsucirii în plantaţii este ridicată , în Franţa, proporţia portaltoilor americani ifectaţi latent într-o plantaţie mamă selectată vizual fiind de 54 %.

În ţara nostră, boala a fost infectă pe cale experimentală la soiurile Merlot , Fetească Neagră, Chasselas d’ore şi la unii hibrizi producători direcţi.

            Simptome. În condiţiile ţării noastre, boala se manifestă la soiurile roşii începând cu luna iulie, prin apariţia de pete roşietice difuze între nervurile principale ale frunzelor inferioare. Mai târziu, petele se măresc treptat, confluează, dând frunzelor o culoare roşietică uniforma, cu excepţia unor benzi verzi, late de câtiva milimetri, situate în lungul nervurilor principale şi secundare. Paralel  cu avansarea înroşirii, frunzele se răsucesc spre faţa inferioară, în general în jurul celor 3 axe, limbul privit de sus având uneori o formă triunghiulară. Simptomele sunt deosebit de evidente în lunile august septembrie. În ultimul stadiu, la marginea limbului şi în spaţiile internervuriene, apar necroze, iar benzile din  lungul nervurilor devin de culoare gălbuie.

La soiurile albe, simptomele sunt similare cu ale celor roşii, cu deosebirea că, în loc de înroşire, apare o clorozare uşoară a spaţiilor internervuriene.

În cazul unor soiuri, cum sunt Thomson Seedless şi Perlette, între nervurile principale apar zone sub formă de arsuri, răsucirea frunzelor apărând târziu şi cu intensitate redusă.

În California, hibridul Bacco 22 A este foarte sensibil la răsucirea frunzelor, reacţionând în anul infecţiei prin piticire severă, reducerea suprafeţei limbului şi apariţia de cloroze internervuriene la frunzele tinere.

Boala reduce vigurozitatea plantelor, numărul şi mărimea strugurilor şi conţinutul acestora în zahăr, cu efecte negative însemnate asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Culoarea strugurilor soiurilor negre este mai puţin afectată. În  cazul soiurilor roşii (Cardinal, Emperor, Mission, Queen, Red Malaga şi Tokay), strugurii nu se colorează normal până în momentul recoltării. În cazul unor soiuri albe (Melon, Riesling, Sylvaner, Thomson Seedless), strugurii nu au, de asemenea, culoarea normală alb-verzuie ci una alb-gălbuie.

Plantele din soiurile de Vitis vinifera infectate cu formele slabe ale agebtului patogen nu manifestă simptome externe evidente. De asemenea, agentul patogen al răsucirii frunzelor este latent în soiurile şi tipurile de portaltoi americani.

            Plante gazdă. Cercul de plante gazdă cuprinde reprezentanţi ai genului Vitis. Mai recent, virusul A al viţei de vie a fost transmis la specii prin intermediul a trei specii de acarieni.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin grefare de scoarţă sau altoire. În Australia, s-au obţinut rezultate pozitive la transmiterea agentului patogen de la viţă la viţă prin Cuscuta campestris.

Potvirusul izolat de Tanne şi Givonz (1985) şi virusul A al viţei de vie (Milne şi colab. 1984) sunt transmisibile prin inoculare de suc.

Virusul A a fost, de asemenea, achiziţionat de la viţă şi transmis la specii ierboase prin speciile de coccide Planococcus Ficus, P. Citri, şi Pseudococcus longispinus (Rosciglione şi Castellano, 1985).

În natură, diseminarea bolii are loc mai ales prin multiplicarea, comercializarea şi plantarea materialului infectat.

Observaţiile efectuate în ceea ce priveşte diseminarea bolii pe cale naturală arată că aceasta are loc cu o viteză foarte redusă în California şi în mai rapid în unele ţări ca Franţa de Sud, s-a observat, de asemenea, răspândirea răsucirii frunzelor pe cale naturală, asociată cu păduchele ţestos Plancoccus ficus (Engelbrecht şi Kasdorf, 1985).

            Prevenire şi combatere. Simptomele răsucirii frunzelor fiind evidente la mai multe soiuri de Vitis vinifera, în special la cele roşii, o măsură imprtantă de prevenire constă în recoltarea corzilor altoi numia din plantaţiile mamă din care s-au eliminat de la înmulţire toţi butucii infectaţi, pe baza observaţiilor vizuale efectuate în toamnă de către un personal calificat. Deoarece portaltoii de viţă americană pot fi infectaţi făfă a manifesta simptome externe, recoltarea corzilor altoi de la viţă roditoare fără a manifesta simptome de răsucire nu elimină total posibilitatea obţinerii de viţe infectate în pepinieră. De aceea, se recomandă ca, în cazul soiurilor care manifestă simptome de răsucirea frunzelor să se elimine şi să se înlocuiască butucii bolnavi din plantaţiile tinere, pe baza observaţiilor vizuale efectuate toamna de tehnicieni calificaţi, în primii 2-3 ani de la plantare.

Deoarece tipurile de portaltoi şi numeroase soiuri de viţă roditoare nu manifestă simptome clare de răsucirea frunzelor, o măsură sigură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru portaltoi şi altoi din plantaţiile mamă înfiinţate cu material obţinut de la viţe la care absenţa răsucirii frunzelor a fost verificată prin testare pe soirile indicatoare.

Plante libere de răsucirea frunzelor din clonele total infetate pot fi obţinute prin menţinerea plantelor infectate timp de 60-120 zile la 380C, urmată de detaşarea şi înrădăcinarea separată a vârfurilor de creştere. Rezultate bune se pot obţine prin tratarea termică a mugurilor inectaţi altoiţi în stare de repaos pe portaltoi sănătoşi prin folosirea microgrefării (Bass şi Legin, 1981), sau prin utilizarea metodei culturilor meristematice (Barlass şi colab. 1982).

 

           Strierea lemnului viţei de vie   Grapevine Stem Pitting

            Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Cu toate că etilogia bolii nu este complt lămurită, se presupune că ea este produsă de un virus transmisibil pri altoire.

În Italia, Conti şi colab. (1980) izolează dintr-o viţă de vie cu simptome de striere lemnului virusul A al viţei de vie (grapevine virus A), însă Milne şi colab. (1984) apreciază  că aceasta ar fi mai degrabă asociat cu răsucirea frunzelor decât cu strierea lemnului. Presupunerea că strierea lemnului ar putea fi produsă de virusul scurt- nodării nu este susţinută de datele experimentale.

Unele date obţinute în California şi Mexic arată că strierea lemnului (stem pitting) şi spongiozitatea scoarţei (corky bark) ale viţei de vie ar reprezenta aceeaşi boală, ele neputând fi diferenţiate prin reacţiile produse la indicatorul LN 33. Boala descrisă în Italia sub denumirea de legno riccio  ar fi, de asemenea, mai asemănătoare cu grapevine corky  bark decât cu grapevine stem pitting.

            Răspândire, importanţă, istoric. Cu toate că simptomele bolii erau cunoscute în Franţa de mai multă timp, strierea lemnului viţei de vie a fost descrisă ca o viroză, sub denumirea de “legno riccio, în sudul Italei, abia la mijlocul secolului nostru, natura infecţioasă a acesteia fiind demonstrată de A. Graniti şi G.P. Martelli (1966).

Boala apare în majoritatea zonelor viticole de pe Glob, fiind frecventă şi păgubitoare în numerose ţări europene, precum şi în cele din Orientul Mijlociu, Africa, Venezuela şi S.U.A. Simptome caracteristice bolii au fost descrise şi în ţara noastră (Zinca, 1979).

Strierea lemnului viţei de vie este foarte importantă din punct de vedere economic, ducând la diminuarea progresivă a creşterii şi producţiei butucilor bolnavi şi, în final, la moartea acestora, mai ales în cazul unor combinaţii de altoi şi portaltoi.

            Simptome. Viţele afectate de strierea lemnului sunt mai slab dezvoltate, dau producţii mai mici şi de regulă, pornesc mai târziu în vegetaţie decât cele sănătoase. Unii butuci manifestă un declin progresivă, fiind complet distruşi în decurs de câţiva ani de la plantare.

Un simptom relativ frecvent al strierii lemnului constă în îngroşarea altoiului în porţiunea situată imediat deasupra punctului de altoire, diametrul acestuia fiind mult mai mare decât cel al portaltoiului. În cazul unor soiuri, cum este Italia, scoarţa altoiului din apropierea punctului    de altoire este mult mai îngroşată, de consistenţă spongioasă şi cu aspect rugos.

Simptomele caracteristice bolii se observă însă după separarea unor porţiuni ale scoarţei de cilindrul lemnos. Ele constau în prezenţa unor depresiuni alungite, late de 1-6 mm şi lungi de 1-6 cm, la suprafaţa cilindrului lemnos. Depresiunile din lemn, corespund unor protuberanţe de mărimi şi forme asemănătoare, prezente pe faţa internă (cambială) a scoarţei.

În majoritatea cazurilor, tranformările în lemn şi scoarţa apar numai la portaltoii de viţă americană. Majoritatea soiurilor de viţă roditoare, printre care Pans Precoce şi Cardinal, prezintă o toleranţă ridicată la agentul patogen al acestei boli, fiind adesea infectate fără a manifesta simptome. Alte soiuri de Vitis vinifera, ca Ohanez, Italia şi Regina, sunt foarte sensibile, prezentând simptome caracteristice.

Plante gazdă. Testarea plantelor de viţă de vie cu privire la prezenţa agentului patogen al acestei boli poate fi efectuată folosind ca indicatori Vitis rupestris, V. riparia X  V. berlandieri Kober 5 BB, sau hibridul LN 33, la care simptomele caracteristice apar la 1-3 ani de la inocularea lor prin altoire.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire, iar în natură este diseminat prin multiplicarea materialului infectat. În Europa nu s-a observat răspândirea bolii pe cale naturală însă date în acest sens au fost obţinute în Mexic (Teliz şi colab. 1982).

            Prevenire şi combatere. Agentul patogen fiind latent în soiurile şi speciile de Vitis, măsura de prevenire constă în recoltarea altoilor şi portaltoilor din plantaţii mamă înfiinţate cu material din surse care au dat rezultate negative la testarea lor pe soiurile indicatoare specifice acestei boli (Pop, 1988).

 

        Spongiozitatea scoarţei viţei de vie      Grapevine corky bark  

            Agentul patogen, înrudiri, relaţii.  Spongizitaea scoarţei viţei de vie se consideraă o afecţiune de natură virală cu toate că etiologia ei nu este încă complet lămurită. Corbett şi Viid (1985) identifică în viţele cu simptome de corky bark cutivate în California şi Africa de Sud un closterovirus cu particule lungi de 1500 nm, dar rolul etiologic al acestiua nu af ost însă stabilit.

În California şi Mexic se consideră că strierea lemnului (stem pitting) şi spongiozitatea viţei de vie reprezintă aceeaşi boala, probabilitatea ca ambele tipuri de simptome să apară la aceleaşi plante fiind de peste 70 % (Teliz şi colab., 1982). În Italia şi restul europei mediteraniene, proporţia viţelor care prezintă atât simptome de strierea lemnului căt şi de spongiozitaea scoarţei este mai mic (Martelli, 1986).

            Răspândire, importanţă, istoric. Descrisă pentru prima dată în 1954 de W.B.Hewitt în California, boala a fost identificată ulterior în exic, Brazilia, Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Africa de Sud şi Japonia, de regulă cu ocazia testării clonelor în cadrul sistemelor de producere a materialului săditor viticol liber de virusuri. Boala este puţin răspândită în Italia şi în alte ţări ale bazinului mediteranean şi nu a fost identificată până acum în partea sudică a acestuia (Martelli, 1986).

Boala are importanţă economică ridicată, ducând la scăderea producţiei şi micşorarea duratei plantaţiilor.

În ţara noastră, la testarea unui soi de Vitis vinifera cu privire la prezenţa infecţilor virale, s-au obţinut simptome asemănătoare acestei boli pe indicatorul LN 33.

            Simptome. Cea mai mare parte a soiurilor de V. vinifera nu manifestă simptome caracteristice acestei boli, plantele infectate exteriorizând numai o reducere a vigurozităţii. În portaltoi americani, infecţia este, de asemenea, latentă.

La unele soiuri de viţă europeană, cum sunt Palomino, Petite Sirah, Mondeuse, Cabernet Franc, Gamay şi LN 33, boala se manifestă prin întârzâierea desfacerii mugurilor în primăvară, maturarea neregulată a lemnului, formarea de lăstari cu flexibilitate pronunţată şi apariţia unor crăpături longitudinale în scoarţă, situate mai ales in partea bazală a acestora. În condiţiile din California, se observă, de asemenea, distrugerea unor vârfuri ale lăstarilor.Frunzele plantelor infectate sunt mai mici decât normal. În cursul verii, suprafaţa frunzelor soiurilor roşii se înroşeşte uniform şi se răsuceşte spre faţa inferioară. În această fază, boala poate fi deosebită de răsucirea frunzelor viţei de vie, la care înroşirea suprafeţei limbului nu este uniformă, ţesuturile din apropiera nervurilor frunzelor răsucite rămânând verzi. Toamna, frunzele de pe plantele bolnave cad mai târziu decât în cazul viţelor sănătoase.

În cazul hibridului LN 33, se observă, în diferite puncte din lungul lăstarilor, o hipertrofie a scoarţei , cu formarea de ţesuturi spongioase şi prezenţa unor crăpături longitudinale caracteristice. În dreptul acestor „umflături”, la suprafaţa cilindrului lemnos, se observă depresiuni alungite caracteristice pentru strierea lemnului viţei de vie (stem pitting).

            Plante gazdă. Agentul patogen al acestei boli a fost identificat în natură şi transmis experimental numai la soiuri şi specii de Vitis.

            Transmitere, epidemiologie.Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire. În natură boala este deseminată prin multiplicarea materialului infectat. Spre deosebire de California şi Eurpoa, unde nu sunt citate cazuri de extindere a boli în podgorii, în unele plantaţii din Mexic, Teliz şi colab (1982 ) au observat răspândirea ei pe cale naturală.

            Prevenire şi combatere. Principala măsură de prevenire constă în recoltarea corzilor pentru altoi şi portaltoi numai de la plante mamă care au dat reacţie negativă la testarea lor pe indicatorul LN 33.

Plantele sănătoase din clonele total infectate pot fi obţinute prin aplicarea unui tratament termic îndelungat (90 zile la 380C), urmat de altoirea mugurilor pe portaltoi sănătoşi, sau de detaşarea şi înrădăcinarea separată a vârfurilor de creştere (Pop, 1988).

 

         Cloroza infecţioasă şi înroşirea frunzelor viţei de vie  Grapevine infectious chlorosis and leaf reeding

Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Boala se consideră de natură virală, însă agentul ei cauzal nu a fost încă stabilit. În floemul plantelor infectate, s-au pus în evidenţă grupe de elemente vasculare de formă eliptică sau tubulară, asemănătoare cu cele descrise în cazul plantelor de Abutilon  infectate de variegarea infecţioasă (Vuittenez şi Stocky, 1980). Simptomatologic, boala prezintă unele asemănări cu răsucirea frunzelor şi spongiozitatea scoarţei (corky bark) ale viţei de vie.

Răspândire, importanţă, istoric. Până în prezent, boala a fost identificată numai în Franţa, unde infecţii naturale s-au pus în evidenţă la soiurile Cinsaut droit şi Riesling de Rin (Vuittenenez şi Stocky,1980).

            Simptome. Agentul patogen al acestei boli s-a dovedit latent în unele soiuri de viţă infectate pe cale naturală, simptomele caracteristice apărând la soiul Pinot Noir. Plantele acestui soi infectate prin altoire au talia mai redusă decât exemplarele sănătoase. În cursul verii, frunzele acestora devin uşor clorotice, iar spre toamnă se colorează în roşu violet. Spre deosebire de răsucirea frunzelor, înroşirea cuprinde toată suprafaţa limbului, inclusiv ţesuturile din apropiereanervurilor. Din acest punct de vedere, boala se aseamănă cu corky bark, de care se deosebeşte prin faptul că frunzele înroşite cad toamna timpuriu. Pe elementele mai vechi de 2 ani, apar bombări şi crăpături caracteristice, ducând la exfolierea lineară a scoarţei, care devine foarte casantă. Strugurii se maturează mai devreme decât în cazul butucilor sănătoşi, însă producţia viţelor bolnave este mult redusă.

Plante gazdă. Până în prezent, agentul patogen al acestei boli a fost identificat numai la unele soiuride Vitis vinifera.

Transmitere, epidemiologie. Experimental, boala a fost reprodusă prin altoir. Unele soiuri infectate nemanifestând simptome externe, agentul patogen este diseminatuşor prin multiplicarea materialului infectat.

            Prevenire şi combatere. Prevenirea răspândirii boliipoate fi asigurată prin recoltarea corzilor de altoi şi portaltoi de la plante mamă care au dat rezultate negativela testarea pe soiul Pinot Noir. Agentul patogen al acestei boli fiind termostabil, nu a putut fi eliminat din viţele infectate prin aplicarea termoterapiei (Pop, 1988).

 

         

  Clorozarea nervurilor indicatorului St. George   Grapevine Fleck

Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Agentul patogen al acestei boli nu a fost încă izolat şi caracterizat. Se consideră că boala este de natură virală, dată fiind posibilitatea reproducerii ei prin altoire.

În plantele infectate s-au pus în evidenţă particule izometrice asemănătoare virusurilor, însă rolul lor etiologic nu a fost stabilit (Verderevskaja şi colab., 1983). Conti şi Milne (1985) pun  în evidenţă în floemul plantelor de viţă de vie afectate de răsucirea frunzelor şi fleck un virus sferic de 30 nm în diametru, dar rolul acestuia în producerea bolilor respective nu a fost stabilit pa cale experimentală.

            Răspândire, imporatanţă, istoric.  Simptomele caracteristice acestei boli au fost considerate mulţi ani ca făcând parte din sindromul scurt-nodării viţei de vie, ulterior demonstrându-se că ele aparţin unei boli de sine stătătoare (Vuittenez, 1966; Hewitt şi colab., 1972). Boala apare peste tot unde unde se cultivă din bazinul sudic al Mării Mediterane şi în S.U.A.

În ţara noastră, aproximativ jumătate din viţele testate aparţinând soiurilor de V. vinifera şi unor tipuri, s-au dovedit infecatate cu agentul patogen al acestei boli.(Pop, 1977; Pop, 1987)

            Simptome. Agentul patogen este latent în toate soiurile de V. vinifera precum şi în toţi portaltoii de viţă americană, excepţie făcând Vitis rupestris. La aceasta, simptomele caracteristice constau în clorozarea unor porţiuni ale nervurilor de ordin infeior, vizibilă mai ales pe frunzele din jumătatea superioară a lăstarilor. Datorită frânării creşterii ţesuturilor afectate, suprafaţa limbului este mai redusă, slab gofrată sau încreţită, asimetrică, ceva mai puţin dinţată şi cu marginile uşor curbate spre faţa superioară. Dezvoltarea vegetativă a plantelor infetate este mai redusă decât la martor.

            Plante gazdă.  Boala este cunoscută numai la genul Vitis .

            Plante indicatoare. Ca indicaotor se foloseşte V. rupestris soiul St. Gorge. La altoirea acestuia în verde pe plantele de testat, simptomele apar după 1-2 luni, iar altoirea în uscat după 4-5 luni. (Pop, 1973).

            Transmitere, epidemiologie. Experimental, agentul patogen poate fi transmis prin altoire. De asemenea, s-au obţinut rezultate pozititve la transmiterea lui de la viţă la viţă prin cuscută.În natură, este diseminat prin propagarea materialului săditor infectat, neexistând dovezi privind transmiterea lui prin alte mecanisme.

            Prevenire şi combatere. Date fiind latenţa şi frecvenţa ridicată a bolii, precum şi existenţa de clone libere de agentul patogen în materialul culivat în ţara noastră, este  necesară prevenirea răspândirii ei prin recoltarea corzilor de altoi şi portaltoi numai de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe indicatorul V. rupestris  soiul St. Gorge. Clone de viţă lebere de agentul patogen al nacestei boli din cele total infectate pot fi obţinute prin termopatie sau prin cultivarea in vitro  a vârfurilor de creştere (Savino şi colab., 1985).

 

       Mozaicul nervurian al viţei de vie    Grapevine vein mosaic

            Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Boala se consideră de natură virală, datorită specificului simptomelor şi transmiterii prin altoire, însă agentul cauzal nu afost stabilit pa cale experimenntală.

Prin cercetări de microscopie electronică, în celulele mezofilului plantelor infectate, s-au pus în evidenţă mănunchiuri de basonaşe flexuoase, aparţinând unui closterovirus al căror rol etiologic nu a fost încă stabilit (Vuittenez şi Stocky, 1980).

Diferite boli de tip mozaical descrise de viţa de vie în mai multe ţări europene par să fie identice cu mozaicul nervurian. Afecţiunea descrisă în Australia sub denumirea de summer mottle prezintă, de asemenea, asemănări cu această boală.

            Răspândire, importanţă, istoric. Descris ca o boală de sine stătătoare la ănceput în Franţa (Legin şi Vuittenez, 1973) şi studiat aprofundat în ţara noastră (Pop, 1973), mozaicul nervurian al viţei de vie este mult răspândit, boli similare fiind descrise şi în R.F.Germania, Elveţia, Ungaria şi U.R.S.S..

În urma testelor efectuate de noi, s-a conststat că numeroase soiuri de Vitis vinifera, în special cele ce se găsesc de mulţi ani în cultură, sunt puternic sau total infectate cu agentul patogen al acestei boli, aceasta apărând, de asemenea, la portaltoii de viţă americană (Pop, 1977). Clonele de viţă obţinute prin selecţie clonală din soiurile vechi sunt, de asemenea, practic total infectate, în timp ce selecţiile noi obţinutes-au dovedit deloc s-au slab contaminate (Pop şi colab. 1987).

Deşi nu se cunoaşte exact influenţa bolii asupra producţiei, aceasta prezintă importanţă economică datorită frecvenţei ei ridicate.

            Simptome. Forma de manifestare şi intensitatea simptomelor sunt mult influenţate de faza de creştere şi de condiţiile climatice.

De regulă, boala apare în câmp în ultima decadă a lunii mai, simptomele fiind evidente în iunie şi, parţial, în iulie, după care urmează o mascare mai mult sau mai puţin accentuată. La Vitis vinifera, primele simptome constau, frercvent, în clorozarea nervurilor fine şi a ţesuturilor alăturate, se formează zone cloritice extinse pe sau între nervurile secundare, tabloul luând forma unui mozaic nervurian sau internervurian(Pl. 12, d). Mai târziu, clorozarea reţelei nervurilor dispare, boala caracterizându-se prin apariţia de zone, pete, sau benzi, verzi deschis sau gălbui, în lungul unor porţiuni ale nervurilor princiapale, secundare şi terţiare.

În seră, simptomele sunt mai evidente decât în câmp, unele soiuri manifestând pete gălbui, de dimensiuni apreciabile, asociate cu nervurile, altele numai o clorozare în verde- deschis a unor porţiuni ale nervurilor.

            Plante gazdă.Agentul patogen a fost identificat până acum la soiuri de Vitis Vinifera şi unele tipuri de portaltoi de viţă americană.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental, boala poate fi transmisă prin altoire. Diseminarea ei în natură este asigurată prin multiplicarea, comercializarea şi plantarea materialului infectat. Procentul ridicat de infecţie existent la soiurile din cultură se explică prin sintomele puţin evidente şi efectele patogene reduse ale bolii, care nu au permis aplicarea unei selecţi conservative pe baza observaţiior vizuale şi nu au dus la autoeliminarea plantelor bolnave în faza de pepinieră sau după plantarea lor la locul definitiv.

Prin testare, boala a fost identificată la unele forme ameliorate obţinute relativ recent din sămânţă şi încă nealtoite pe portaltoi vegetativi.

            Prevenire şi combatere. Principala măsură de prevenire constă în obţinerea şi plantarea materialului săditor liber de agentul patogen al acestei boli. În acest scop, selecţile noi obţinute din sămânţă vor fi altoite pe portaltoi liberi de mozaic nervurian, fiind trecute apoi în sistemul naţional de producere a materialului săditor liber de virusuri. În pepinierele de producţie se vor planta numai viţe obţinute din corzi de altoi şi portaltoi provenite de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe soiurile indicatoare.

Agentul patogen al mozaicului nervurian find rezistent la tratamentul termic, material liber de acesta din soiurile total infectate poate fi obţinut prin menţinerea plantelor infectate la 38 ºC timp mai îndelungat urmată de înrădăcinarea separată a vârfurilor de creştere, aplicarea microgrefări pe portaltoi sănătoşi, sau obţinerea de plăntuţe din celulele meristematice (Bass şi Legin ,1981).

           

 

        Necrozarea nervurilor viţei de vie    Grapevine vein necrosis

            Răspândire, importanţă, istoric. Boala a fost identificată în Franţa (Legin şi Vuittenez, 1973) şi în câteva alte ţări, considerându-se însă că are o răspândire mai mult sau mai puţin generală, importanţa ei economică nefiind cunoscută.

            Simptome. Agentul patogen al necrozării nervurilor viţei de vie este latent in toate soiurile de viţă europeană şi în toţi portaltoii de viţă americană, excepţie făcând Vitis rupestris x V.berlandieri 110 R. Viţele infectate aparţinând acestui portaltoi au creşterile mult reduse faţă de normal. Semnelecaracteristice bolii constau în apariţia unor necroze negricioase în lungul nervurilor, mai ales acelor de ordinul doi şi trei, vizibile pe faţa inferioară a limbului. La început acesta se observă la frunzele de la baza lăstarilor, iar mai târziu şi pe cele din partea superioară a acestora. În unele cazuri, boala duce la necrozarea şi distrugerea lăstarilor tineri sau a plantelor în întregime. În condiţii de seră, apar primăvara, simptome de şoc. Ele se caracterizează prin necrozarea cârceilor şi a majorităţii lăstarilor, în lungul lor obsernându-se dungi de culoare brună şi moartea vârfurilor de creştere. Majoritatea plantelor sunt total distruse, unele manifestând însă însănătoşire evidentă.

            Plante gazdă. Vitis sp.

            Transmitere, epidemiologie. Experimental agentul patogen poate fi transmis prin altoire. În practică, este deseminat prin multiplicarea şi plantarea materialului infectat, neexistând observaţii pe baza cărora să se presupună răspândirea lui pe cale naturală.

            Prevenire şi combatere. Agentul patogen al necrozării nervurilor viţei de vie fiind latent în speciile de Vitis, boala poate fi prevenită prin recoltarea corzilor altoi şi portaltoi de la plante mamă care au dat rezultate negative la testarea lor pe indicatorul V. rupestrisX V. berlandieri 110R. Din clonele total infectate agentul patogen poate fi eliminat prin aplicarea unui tratament termic corespunzător (Saviro, 1985).

 

      Enaţiunea viţei de vie    Grapevine Enation

            Agentul patogen, înrudiri, relaţii. Boala este considerată de natură virală, reproducerea simptomelor prin transmiteri artificiale fiind demonstrată de G.P. Martelli în 1966. Fiind adesea asociată cu virusul scurt-nodării, unii autori au considerat prezenţa enaţiunilor simptome specifice unei tulpini aparţinând acestiu virus. În alte cazuri, viusul scurt-nodării nu a putut fi izolat din viţele cu simptome caracteristice acestei boli, ceea ce înseamnă că este produsă de o altă energie.

            Răspândire, importanţă, istoric. Prezenţa enaţiunilor la viţa de vie a fost menţionată de mult timp, boala fiind cunoscută în numeroase ţări europene (Italia, Franţa Spania, Bulgaria) precum şi în California, Venezuela, Africa de Sud şi Australia, simptome similare fiind menţionate şi în ţara noastră(Zinca şi colab., 1979).

Cu toate că are un efect negativ evident asupra producţiei şi longevităţii butucilor, importanţa economică a bolii este redusă, datorită frecvenţei mici a butucilor infectaţi.

            Simptome.  În primăvară, dezmugurirea butucilor infectaţi este întârziată, lăstarii se dezvoltă slab şi cu ramificaţii laterale  plantele având un aspect tufos. Mai târziu, creşterea şi aspectul general al plantelor sunt normale. Caracteristică este prezenţa enaţiunilor, care apar mai ales pe frunzele de la baza lăstarilor. Acestea sunt perechi de proliferări lamelare, paralele, înalte de 2- 3 mm şi lungi de 3-5 mm, drepte sau sinuoase, ce apar pe faţa inferoară a limbului, majoritatea mergând paralel cu nervurile principale. Uneori pot fi observate, de asemenea enaţiuni mai mici sub formă de cupă, în spaţiile internervuriene. Datorită creşterilor neregulate, suprafaţa frunzelor cu enaţiuni poate fi puternic deformată, distorsionată, lobată şi adânc crestată. Deşi caracteristice, enaţiunile nu constituie un simptom constant al bolii, ele neapărând în toţi anii şi la toate soiurile. În absenţa lor, frunzlele de la baza lăstarilor viţelor infectate sunt mici, rotunjite, îngroşate, rugoase şi cu nervurile proeminente. Majoritatea frunzelor  care prezintă enaţiuni numerosae cad în cursul verii, cele mai puţin afectate având o dezvoltare normală. Poziţia lăstarilor este aplecată în jos fără ca acestea să manifeste o flexibilitate pronunţată. Partea bazală a lăstarilor este, de regulă, îngroşată, cu internodiile scurte, lăţite şi deformate, prezentând depresiuni, creste şi protuberanţe longitudinale neregulate. La noduri, se poate observa de asemenea proliferarea mugurilor, iar în lungul internodiilor se formează fisuri adânci evoluând mai târziu în zone adâncite eliptice de culoare brună.

            Plante gazdă. Simptomele bolii au fost observate atât la soiurile de Vitis vinifera  cât şi la tipurile de portaltoi de viţă americană.

            Transmitere, epidemiologie .  În condiţii experimentale, boala poate fi reprodusă prin altoire, iar în natură este diseminată prin multiplicarea  materialului infectat.

            Prevenire şi combatere.  Pentru prevenirea bolii, Martelli (1986) recomandă obţinerea viţelor altoite folosind corzi de la plante mamă supuse termoterapiei.

 

      Bolile vitei de vie:  Alte virusuri

 

  • Virusul ofilirii bobului la viţa de vie (broad bean wilt virus in grapevine)
  • Virusul pătării inelare negre a tomatelor la viţa de vie (tomato blank ring virus grapevine)
  • Virusul pătării inelare a zmeurului la viţa de vie (raspberry ringspot virus in grapevine)
  • Virusul latent al pătării inelare al căpşunului la viţa de vie (straberry latent ringspot virus in grapevine)
  • Virusul italian latent al anghinarei la viţa de vie (artichoke Italian lstent virus in grapevine )
  • Virusul mozaicului lucernei la viţa de vie (alfalfa mosaic virus in grapevine)

Lasă un răspuns