Archives

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor

Fenofaza se desfăşoară la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi macroblaste). Această fenofază începe cu procesul de umflare a mugurilor şi se încheie cu apariţia şi formarea primei frunze adevărate (ce corespunde cu formarea frunzei a 5-a sau a 6-a inserate de-a lungul lăstarului).
Creşterea lăstarilor are loc prin alungirea şi creşterea de până la circa 10 ori a celulelor iniţiale, formate în anul anterior.
Internodurile, frunzele şi mugurii se alungesc, apoi capătă profilul definitiv al lăstarului. întregul proces de dezmugurire şi de început a creşterii se realizaeză pe baza substanţelor de rezervă, la care se adaugă şi cele de natură hormonală (gibereline, citochinine etc.).
Se pare că întregul proces de creştere este coordonat de prezenţa giberelinei şi citochininei care circulă în plantă acropetal. Declanşarea procesului de fotosinteză favorizează formarea auxinelor care stimulează activitatea de diviziune celulară (mitoza) la nivelul apexului. Astfel, se declanşează o nouă etapă în diviziunea celulară şi se iniţiază cea de a doua fenofază de creştere intensă a lăstarilor.
Încheierea acestei prime fenofaze este considerată convenţional de la apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze (POPESCU şi colab., 1982, 1993) până la încheierea creşterii brahiblastelor. Creşterea brahiblastelor încetează după 3-5 săptămâni de la dezmugurire.
Etapele fenofazei de dezmugurire şi începutul creşterii lăstarilor se manifestă prin începerea umflării mugurilor, marcată de îndepărtarea solzilor, dezmuguritul sau momentul în care mugurii crapă şi apar vârfurile frunzuliţelor, sfârşitul dezmuguritului, definit prin apariţia primei frunze adevărate şi începutul creşterii care durează până la apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze.
Din punct de vedere fiziologic, în această fenofază se realizează întinderea celulelor cu acumulare de apă în vacuole, rezistenţa pereţilor celulari scade permiţând alungirea lor şi o creştere moderată a protoplasmei, sub forma unui strat subţire situat sub membrana celulară. În etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa, cilindrul central cu vasele conduătoare lemnoase şi liberiene.
Ritmul de creştere a lăstarului este variabil, ziua mai intens iar noaptea stagnează din cauza temperaturii mai scăzute şi cu o tendinţă de accelerare pe măsura trecerii timpului.
Frunzele apărute în această fenofază sunt mai mici decât cele normale şi cu o capacitate fotosintetică foarte slabă. Consumul domină sinteza şi se realizează, în principal, pe baza substanţelor de rezervă. În consecinţă, mugurii nou formaţi sunt mici şi rămân dorminzi.
Sub aspect biochimic, fenofaza este dominată de hidroliza amidonului şi a altor substanţe de rezervă rezultate din sinteza azotului neproteic.
Desfăşurarea fenofazei se realizează cu consum de N şi K, a căror lipsă face ca mulţi muguri să nu pornească în vegetaţie sau să vegeteze slab.
Se consideră că în lunile martie-aprilie pomii absorb circa 10% din necesarul anual de macroelemente: N, P, K, Ca şi Mg (POPESCU şi colab., 1993).
Desfăşurarea acestei fenofaze se bazează pe cantitatea de substanţe de rezervă acumulate în anul precedent de către pomi. La multe specii creşterea se desfăşoară în paralel cu înflorirea şi legatul fructelor (cireş, vişin, prun) ceea ce determină o evidentă concurenţă pentru hrană şi apă a celor două procese.

Category:

Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative cuprind etapele caracteristice prin care trec, an de an, lăstarii nou formaţi. Aceştia iau naştere din muguri vegetativi formaţi în anul precedent.
Unii lăstari ajung abia la lungimea de 2-3 cm pe când alţii ating lungimea de 1,5-2 m, pe parcursul unui singur ciclu de vegetaţie. Durata de viaţă a lăstarilor este delimitată de la dezmugurit până la căderea frunzelor (6-7 luni), creşterea realizându-se numai într-o perioadă de 1,5-3 luni (mai-august).
Principalele fenofaze prin care trec lăstarii sunt: dezmuguritul şi începutul creşterii; creşterea intensă; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare.

Category:

Starea de repaus

Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie la cea de repaus se materializează prin încetarea creşterii celulelor ca urmare a acţiunii factorilor de mediu (fotoperioada, apa disponibilă, temperatura etc.)
După formarea mugurilor vegetativi şi de rod, aceştia intră în repaus ca urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile specifice ale iernilor din climatul temperat. Intrarea în perioada STAREA DE REPAUSde repaus este evidenţiată de absenţa procesului de fotosinteză şi de lipsa creşterii organelor epigee.
Celelalte funcţii cum ar fi: respiraţia, transpiraţia, creşterea rădăcinilor cât şi unele schimbări biochimice se continuă şi în perioada de repaus dar cu un ritm mult mai lent.
În cursul perioadei de repaus se produc o serie de schimbări calitative care necesită temperaturi scăzute ce duc, în final, la definitivarea diferenţierii organelor sexuale, la formarea polenului şi a ovulelor. Deci, iarna pomii nu se găsesc într-un repaus absolut ci într-un repaus relativ.
Obişnuit, starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Aceasta are loc în luna octombrie, când zilele au o durată mai mică de 12 ore, iar noaptea temperatura coboară sub 5ºC. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată de umflarea mugurilor care, la majoritatea speciilor are loc în luna martie.
Pe parcursul perioadei de repaus au loc, în plantele pomicole, o serie de procese biochimice. La căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total şi proteic, în detrimentul azotului neproteic. Conţinutul plantelor în amidon ajunge la maximum toamna. Acesta se hidrolizează şi se transformă în zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză) a căror cantitate devine maximă în decembrie – ianuarie.
Substanţele grase şi tanante din scoarţa pomilor ajung la valori maxime tot în lunile decembrie-ianuarie. în prima jumătate a perioadei de repaus, conţinutul în substanţe organice solubile din plante ajunge şi el la valori maxime ceea ce atrage după sine creşterea rezistenţei la ger.
În paralel cu procesele biochimice descrise mai sus au loc şi manifestări de natură fiziologică. Respiraţia se desfăşoară lent, cu consum din substanţele de rezervă. Creşterea sistemului radicular este lentă, ea menţinându-se doar atâta timp cât temepratura este mai mare de 2ºC. Rădăcinile fasonate sau tăiate cu ocazia arăturii de toamnă, peste iarnă se calusează şi se formează noi rădăcini. Atâta timp cât sistemul radicular este activ, continuă să absoarbă azotul anorganic şi să-l transforme în forme organice simple.
La nivelul coroanei se continuă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod pe tot parcursul iernii şi în primăvară, când se finalizează prin formarea gameţilor masculi şi femeli.
Pe parcursul perioadei de repaus, plantele pomicole din climatul temperat au nevoie de un anumit număr de ore cu temperaturi mai scăzute, dar pozitive. Perioada geroasă din lunile decembrie şi ianuarie influenţează desfăşurarea înfloritului. Lipsa temperaturii scăzute din perioada de repaus atrage după sine întârzierea şi eşalonarea în timp a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Cele mai mari pretenţii faţă de frig le au mărul şi părul urmate de cireş şi prun cu pretenţii medii, iar piersicul şi caisul au pretenţii mai reduse. Chiar şi la aceeaşi specie există diferenţe între soiuri. De exemplu, soiul de măr Banană de iarnă are cerinţe reduse de frig, Golden Delicious are cerinţe mijlocii iar soiul Parmen auriu are cerinţe foarte mari.
Pretenţiile faţă de temperaturile scăzute dar pozitive, sunt variabile de la o specie la alta. Pentru piersic sunt favorabile temepraturile mai mici de 7,2ºC, aspect constatat de WEINBERGER în California (citat de POPESCU şi colab., 1982). Lipsa temperaturilor cuprinse între 4-10ºC provoacă la mai multe specii pomicole, cu prioritate la cais, căderea masivă a mugurilor de rod.
Pentru soiurile de măr de vară pragul de acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive este de 3-6ºC iar pentru cele târzii acest prag se situează în jurul a 0-3ºC.
Cunoaşterea necesarului de ore de frig pe specii şi soiuri are o deosebită importanţă în amplasarea plantaţiilor pomicole.
Din studiul perioadei de repaus s-a mai desprins un aspect deosebit de important şi anume că speciile pomicole puse în condiţii favorabile de mediu (temperatură şi umiditate) nu pornesc oricând în vegetaţie. Această etapă a vieţii pomilor este denumită repaus profund. Ea este specifică, bazei ereditare şi legată de modul de formare a speciilor. La măr, păr şi gutui repausul profund este mai lung comparativ cu speciile cais şi piersic, la care repausul profund este scurt şi se încheie, în condiţiile din ţara noastră, la început de decembrie.
După ieşirea din repausul profund, speciile pomicole pornesc în vegetaţie dacă temperatura şi umiditatea sunt favorabile. Dacă după parcurgerea perioadei de repaus profund condiţiile de mediu sunt încă nefavorabile, pomii nu pornesc în vegetaţie, rămân în starea de repaus până la realizarea unor temperaturi la nivelul pragului biologic minim.
Perioada de timp parcursă de la încheierea repausului profund până la pornirea în vegetaţie poartă denumirea de repaus facultativ. Perioada de repaus facultativ este generată de condiţiile de mediu şi nu de pregătirea biologică necesară reluării unui nou ciclu de viată activă.
Spre sfârşitul periodei de repaus are loc transformarea substanţelor organice uşor solubile în substanţe organice insolubile. Scade conţinutul în hidraţi de carbon, care se transformă din nou în amidon.
La pornirea în vegetaţie se înregistrează un nou maxim de amidon (de primăvară) care este mai mic faţă de toamnă cu circa 30% ca urmare a consumului din timpul iernii.

Category:

Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul de iniţiere şi de diferenţiere a mugurilor de rod are loc după inducţia antogenă. Diferenţierea mugurilor de rod este evidenţiată de apariţia primordiilor florale care se formează într-o anumită ordine, şi anume, mai întâi pe conul de creştere se formează protuberanţe.
Ca perioadă de timp, această fază corespunde lunii iulie, la măr. Deci, diferenţierea începe în a doua jumătate a verii, se desfăşoară din plin până în octombrie (2,5-3,5 luni) şi se continuă în cursul perioadei de repaus. Numărul de protuberanţe apărute pe conul de creştere este egal cu numărul de flori ce se formează dintr-un mugur.
În cursul verii şi în toamnă, protuberanţele se alungesc sub formă de cilindrii. Pe partea superioară a cilindrului se formează un val circular care în final arată ca o cupă. Pe marginile cupei apar cinci lobi, ce alcătuiesc sepalele iar în mijlocul sepalelor şi între ele se formează alţi cinci lobi care alcătuiesc petalele. În interiorul corolei apar apoi 20-40 de protuberanţe, dispuse sub formă de şah pe cercuri concentrice (câte 5-10 pe un cerc) din care se vor dezvolta staminele. Partea centrală a florii este ocupată de un mamelon (la drupacee) sau cinci mameloane (la pomacee) cele care vor da naştere pistilelor.
Diferenţierea organelor de reproducere are loc pe parcursul iernii şi a primăverii până imediat înainte de începutul înfloritului.

Category:

Inducţia antogenă

Această fenofază marchează începutul formării mugurilor de rod. Practic, este o etapă de pregătire fiziologică în continuarea căreia este posibilă transformarea mugurului vegetativ în mugur de rod. Inducţia antogenă este insuficient cunoscută şi greu de identificat, ca urmare a lipsei unor modificări micro- sau macroscopice, pe parcursul desfăşurării ei. Doar în perioada finală a inducţiei antogene se poate remarca o aplatizare a conului de creştere, determinată de o activitate periferică mai intensă la nivelul mugurului. Sfârşitul inducţiei antogene poate fi pus în evidenţă la microscop, deoarece primordiile florii se găsesc sub formă de protuberanţe.
Este cunoscut faptul că inducţia antogenă are două etape distincte: o primă etapă reversibilă şi o a doua, ireversibilă.
GAUTIER (1993) consideră că inducţia antogenă se desfăşoară în perioada iunie-septembrie, la pomacee (măr, păr) şi în august la piersic.
HUET (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că la măr inducţia antogenă are loc în iunie-august.
Este deosebit de importantă afirmaţia lui BALDINI (1976) conform căreia, mugurele este indus ireversibil cu circa o lună înainte de apariţia primordiilor florale, localizat pentru măr prin luna iunie.
Acest aspect pune în evidenţă faptul că intervenţiile tehnologice făcute cu mai bine de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în aprilie-mai), pot influenţa favorabil evoluţia mugurilor, în timp ce intevenţiile de mai târziu nu mai au astfel de efecte.

Category:

Fenofazele iniţiale ale organelor de rod

Formarea mugurilor de rod are loc în perioada de vegetaţie premergătoare repausului de iarnă. Ei sunt, la început, muguri vegetativi, iar în urma transformărilor biologice devin muguri de rod. Evoluţia de la mugur vegetativ la mugur de rod are loc în două etape, şi anume: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.

Category:

Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative

Singura fenofază iniţială a organelor vegetative este formarea mugurilor vegetativi. Aceştia sunt, de fapt, nişte lăstari în miniatură protejaţi de catafile.
Fiecare mugur vegetativ este format din conul de creştere, care este constituit din celule iniţiale şi meristemul apical, primordii de frunze, la subsioara cărora se găsesc primordii de muguri. Această alcătuire este rezultatul diviziunii celulare.
Mugurii astfel formaţi nu trec în etapa de alungire a celulelor, ca urmare a formării mugurelui terminal, care produce inhibarea corelativă, ca urmare a formării de auxine la nivelul frunzelor şi a circulaţiei lor bazipetală.
Blocarea pornirii în vegetaţie a mugurilor axilari după formarea mugurelui terminal, poartă denumirea de dominanţă apicală. Dacă se suprimă vârful lăstarului înainte de formarea mugurului terminal se stimulează pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali.
Pe această cale se stimulează declanşarea etapei de alungire a celulelor, iar la nivelul conului de creştere se produce diviziunea celulelor formându-se lateral noi primordii de frunze şi muguri.
De regulă, din mugurii plasaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi care îndesesc coroana sau regarnisesc o porţiune degarnisită.
Lucrarea de ciupire a vârfului lăstarului în creştere are ca scop provocarea de ramificaţii necesare pentru formarea coroanei la pomii tineri şi formarea mai multor lăstari de vigoare mai mică necesari unor portaltoi şi anumitor soiuri de mur cu lăstărire mai puţin numeroasă, însă cu lăstari foarte viguroşi.
Prin ciupirea lăstarilor din interiorul coroanei se stimulează umbrirea ca urmare a ramificării lăstarilor ciupiţi. Dacă îndepărtarea vârfului lăstarului se face în a doua jumătate a verii, respectiv după formarea mugurului terminal, pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali nu mai are loc.
Acestea demonstrează că mugurii laterali se află deja în stare de repaus (dormindă), cu toate că frunzele nu au căzut. În această etapă se pot efectua lucrări în verde, care pot contribui la sporirea productivităţii muncii la tăierea din perioada de repaus.

Category:

Ciclul anual al speciilor pomicole

Procesele biologice caracteristice speciilor pomicole din climatul temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite pe parcursul unui an calendaristic.
Declanşarea şi ritmul de desfăşurare a proceselor biologice este determinat de periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc şi înfloresc); vara cresc lăstari, fructe şi are loc diferenţierea mugurilor; toamna se maturizează fructele, ţesuturile lăstarilor anuali şi cad frunzele, iar pomii intră în perioada de repaus până în primăvara următoare când ciclul anual se reia din nou.
Căderea frunzelor la multe specii pomicole nu este condiţionată de apariţia brumelor. Astfel, unele specii, chiar dacă sunt cultivate şi la tropice, îşi pierd frunzele toamna, deşi acolo nu sunt prezente temepraturi scăzute. Acest aspect evidenţiază faptul că ritmul biologic al speciilor pomicole, de intensitate diferită în cadrul ciclului anual, este ereditar.
Modificările morfologice şi fiziologice se succed în fiecare an în concordanţă cu condiţiile climatice din anul respectiv şi în aceeaşi succesiune, formând ciclul anual.
Totalitatea schimbărilor morfologice din cursul unui an poartă denumirea de faze fenologice sau fenofaze. Cunoaşterea modului de desfăşurare a fenofazelor are o mare importanţă pentru tehnologia de cultură, care se execută în concordanţă cu fazele ciclului anual de viaţă al pomilor.
Studiul fenofazelor, de la formarea mugurilor la lăstari şi fructe mature, arată că ele se desfăşoară pe două perioade de viaţă activă, separate între ele de o perioadă de repaus.
În primul ciclu de vegetaţie se formează muguri vegetativi şi de rod, care rămân în repaus pe parcursul iernii, iar în ciclul următor aceştia pornesc în vegetaţie, înfloresc şi leagă fructe care ajung la maturitate. De aici se desprinde concluzia că fenofazele iniţiale ale recoltei următoare se desfăşoară în paralel cu fenofazele finale ale recoltei din anul respectiv. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor este în strânsă relaţie cu încărcătura de rod din anul în curs.

Category:

Perioada de bătrâneţe

Se caracterizează prin diminuarea producţiei de fructe şi uscarea progresivă a coroanei de la un an la altul.
Uscarea cuprinde, în final, întreaga coroană a pomilor.
Ramurile se usucă în partea terminală iar la baza lor apar lăstari lacomi în apropierea axului pomului.
Dacă se identifică începutul declinului se poate prelungi exploatarea economică, prin tăieri de regenerare şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.

Category:

Diminuarea rodirii

Se manifestă prin scăderea recoltei, an de an, şi se încheie prin lipsa totală a rodirii. La începutul acestei perioade predomină rodirea, procesul de reînnoire progresivă nu mai are loc, iar uscarea începe cu creşterile anuale de la periferia coroanei cu tendinţă centripetă. Alternanţa de fructificare se intensifică de la un an la altul.
Ca urmare a scăderii recoltei an de an, se declanşează creşteri noi prin lăstari lacomi, prin care se reface creşterea vegetativă, însă regresivă.
Producţia este tot mai mică de la un an la altul şi se deplasează cu preferinţă spre periferia coroanei. Fructele au dimensiuni mai mici decât cele caracteristice soiului în perioada de mare producţie.
Pentru a se realiza o producţie totuşi profitabilă şi în această perioadă, este necesară o îmbunătăţire a nivelului agrotehnic în favoarea creşterii vegetative. Lăstarii lacomi sunt folosiţi pentru completarea şi refacerea coroanei, iar cei care pot determina o îndesire a coroanei se elimină de la inel. Deoarece calusarea rănilor se face mai anevoios, este necesară vopsirea sau ungerea lor cu mastic.

Category: