Operaţiunile tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii

Doriți să combateți bolile și dăunătorii din livadă?
Comandați acum Zeamă Bordeleză pe www.zeamabordeleza.ro

Pentru formarea şi întreţinerea coroanelor pomilor se folosesc următoarele operaţiuni tehnice: tăierile, schimbarea poziţiei ramurilor şi operaţiuni tehnice secundare

Tăierile

Tăierile sunt operaţii de chirurgie vegetală prin care se schimbă, temporar sau definitiv, poziţia ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi a raportului dintre rădăcină şi tulpină, cu scopul de a dirija creşterea şi rodirea pomilor.

În general, prin tăieri se produce scurtarea sau suprimarea de la punctul de inserţie a unor ramuri sau lăstari.

Prin tăierile executate în coroana pomilor se produc o serie de efecte asupra creşterii, fructificării, rezistenţei scheletului şi a calităţii fructelor.

         Influenţa tăierilor asupra creşterii

Tăierile efectuate asupra pomilor pot avea un efect general şi unul local, imediat.

Efectul general al tăierilor asupra creşterilor se poate observa după un timp mai îndelungat şi este evidenţiat de reducerea volumului coroanei ca urmare a diminuării creşterii totale a pomului.

Prin comparaţia volumului pomilor la care s-au făcut tăieri cu acela al pomilor la care nu s-au executat tăieri se observă că la pomii netăiaţi volumul coroanei este mult mai mare. Această diferenţă de volum a coroanei este datorată faptului că orice tăiere este de fapt o pierdere de substanţe sintetizate şi depuse în ţesuturile ramurilor tăiate. Prin îndepărtarea unei părţi din creşterile anuale se produce o micşorare a suprafeţelor asimilatoare pentru anul următor. Deci, hrănirea pomului este mai slabă ceea ce face ca şi creşterile să se reducă în comparaţie cu cele ale pomilor la care nu s-au făcut tăieri.

Se poate deci afirma că prin tăieri se produc efecte negative care afectează viaţa pomului. Numai prin tăieri nu se poate asigura creşterea totală a unui pom. Pentru a asigura creşterea pomilor, lucrările de tăiere trebuie să fie însoţite de fertilizare, irigare şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Tăierile se execută numai în măsura în care ele devin necesare, şi trebuie apreciate ca măsură complementară în dirijarea creşterii şi fructificării plantelor pomicole.

         Efectul local al tăierilor asupra pomilor se observă relativ uşor şi imediat, prin scurtarea ramurilor anuale, din mugurul devenit terminal şi cei subterminali rezultând creşteri mult mai viguroase comparativ cu creşterile formate pe ramurile netăiate. Această diferenţă de creştere este determinată de modificarea raportului între partea subterană şi cea aeriană. Sistemul radicular rămas întreg absoarbe apa cu sărurile minerale dizolvate în ea, cu aceeaşi intensitate şi le trimite spre un număr mai mic de muguri rămaşi în coroană după executarea tăierilor. În consecinţă, un număr mai mic de puncte de creştere alimentate cu aceeaşi cantitate de hrană, duce la creşteri mai viguroase luate individual, şi comparate cu creşterile pomilor netăiaţi. În concluzie, se poate spune că, cu cât se fac tăieri mai severe la pomi, cu atât se obţin creşteri mai viguroase.

Prin tăieri, în general, se stimulează creşterile şi fortificarea ramurilor rămase în coroana pomilor. Această consolidare a ramurilor din coroană nu se realizează prin hrana suplimentară, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi (de hrană) la un număr mai mic de puncte de creştere.

         Influenţa tăierilor asupra fructificării

Diminuarea volumului coroanei, prin tăieri, atrage după sine o mai slabă hrănire a pomului ca urmare a reducerii procesului de fotosinteză. Reducerea cantităţii de sevă elaborată duce la înrăutăţirea procesului de diferenţiere a mugurilor de rod. Acest aspect este evident la pomii tineri cărora li s-au făcut tăieri şi care în consecinţă, vor intra pe rod mai târziu decât cei cărora nu li s-au aplicat tăieri. Ultimii dau şi producţii mai mari de fructe.

În perioada de plină producţie pomii la care nu s-au făcut tăieri manifestă fenomenul de îmbătrânire prematură, iar producţia de fructe are o tendinţă de scădere. În această perioadă efectuarea tăierilor de rărire a coroanei are efecte benefice asupra hrănirii fructelor rămase în coroană şi, în acelaşi timp, sunt stimulate creşterile vegetative.

Din cele prezentate mai sus se desprinde şi concluzia că pomii tineri, la care procesul de creştere este dominant, pentru a stimula fructificarea, tăierile se vor limita la strictul necesar. Prin tăieri se stimulează creşterea care este totuşi mai mare în perioada de tinereţe. Astfel, tăierile în perioada de tinereţe întârzie intrarea pomilor pe rod.

Când pomii sunt în perioada de mare producţie tăierile au cu totul alt rol. În această perioadă creşterile sunt mici şi trebuie să fie stimulate. Pentru obţinerea rezultatelor dorite tăierile din această perioadă trebuie combinate cu fertilizarea.

         Tipurile de tăieri

În funcţie de felul cum se intervine asupra ramurilor tăierea poate fi de scurtare, de suprimare şi de reducţie

         Scurtarea este operaţia de tăiere aplicată ramurilor anuale şi constă în îndepărtarea unei părţi din acestea.

În funcţie de lungimea proţiunii de creştere anuală îndepărtată scurtarea poate fi:

Scurtare slabă (din creşterea anuală se taie 1/4-1/3). Ea se mai numeşte şi tăiere lungă şi are ca efect pornirea în vegetaţie a mugurului devenit terminal şi încă 2-3 muguri plasaţi sub acesta.

Scurtare mijlocie constă în îndepărtarea a 1/2 din lungimea creşterii anuale. În urma acestei tăieri pornesc în vegetaţie 3-4 muguri sau chiar mai mulţi cu diferenţieri în funcţie de specie.

Scurtare severă (tăiere puternică) se înregistrează când se îndepărtează din creşterea anuală 2/3 din lungime. În urma acestei tăieri mugurii plasaţi sub tăietură pornesc în vegetaţie.

Tăierile de scurtare au menirea de a stimula ramificarea. Prin tăierea unei ramuri la nivelul unui mugur se realizează în etapa următoare pornirea în vegetaţie a mai multor ramuri. Deci, prin tăierile de scurtare se urmăreşte stimularea ramificării iar, ca urmare a ramificării, are loc o îndesire a coroanei şi o umbrire mai accentuată în interiorul acesteia.

Pe măsură ce scurtarea este mai severă se stimulează mai mult creşterea şi, în final, îndesirea coroanei. În cazul în care se repetă tăierea scurtă, în aceeaşi perioadă de vegetaţie sau în ani la rând (Pillar), se realizează creşteri slabe care se pot transforma în semischelet sau ramrui de garnisire. Formarea unor creşteri slabe în urma unor scurtări severe repetate poartă denumirea de oboseală în urma tăierilor şi reprezintă principiul de bază în formarea coroanelor artificiale palisate.

         Suprimarea este lucrarea prin care ramura anuală este tăiată de la inel. Prin îndepărtarea ramurii de la inel nu are loc o nouă creştere care să înlocuiască pe cea îndepărtată, dar se stimulează creşterea lăstarilor rămaşi în coroană. Tăierile de suprimare duc la rărirea coroanei, la o mai bună iluminare a acesteia şi cu efecte benefice asupra creşterii şi fructificării pomilor.

Tăierea de la inel a ramurilor se face cu prioritate în cazul ramruilor concurente sau a ramurilor cu plasament defectuos (epitone – călăreţi sau hipotone – pandante), care stimulează umbrirea în coroană.

         Reducţia este operaţia de tăiere prin care se înlătură porţiuni de ramuri în vârstă de mai mulţi ani şi poartă denumirea de tăiere de transfer.

După perioada din cursul anului în care se fac lucrările de tăiere, acestea se pot executa în perioada de repaus (tăieri în uscat) şi în perioada de vegetaţie (tăieri în verde).

         Tăierile din perioada de repaus (tăieri în uscat). Tăierile din perioada de repaus se fac de la căderea frunzelor până în primăvara anului următor când pomii pornesc din nou în vegetaţie. Lurările de tăiere se vor începe cu speciile care suportă mai uşor gerul (mărul, părul) şi se vor încheia cu cele sensibile la ger (cais, migdal, piersic, cireş). În general, tăierile făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În cazul în care tăierile la cais, migdal, piersic şi cireş se fac în cursul iernii şi apar geruri mari după tăiere, la locul secţionării apar scurgeri de clei. Se recomandă ca tăierile, la speciile respective, să se facă după ce au trecut gerurile de iarnă până la pornirea în vegetaţie.

În plantaţiile pe surpafeţe mari, lucrările de tăiere încep imediat după căderea frunzelor şi se continuă pe tot parcursul iernii.

         Lucrările în verde (tăierile în verde). Se fac în perioada de vegetaţie a pomilor. Prin lucrările în verde se reduc pierderile mari de substanţe sintetizate ca urmare a împiedicării formării de ramuri în poziţie nedorită, care trebuie apoi înlăturate prin tăierea în uscat.

Lucrările în verde diminuează procesul de acumulare a substanţelor organice prin reducerea suprafeţei de fotosinteză, cu efect nemijlocit asupra activităţii sistemului radicular. Acesta va absorbi mai puţină apă şi elemente nutritive şi, în consecinţă, creşterile anuale în ansamblu vor fi mai reduse.

Prin lucrările în verde se poate îndepărta până la 25-30% din frunzişul pomilor ceea ce poate duce la diminuarea volumului de lucru la tăierile din perioada de repaus. Tăierile în verde se recomandă, cu prioritate, în plantaţiile intensive şi superintensive ca măsură de limitare a vigorii de creştere a pomilor.

Lucrările în verde se bazează pe tăieri de scurtare şi suprimare a lăstarilor.

         Scurtarea lăstarilor (ciupirea) este lucrarea prin care se elimină partea terminală, nelemnificată a lăstarului. îndepărtarea vârfului lăstarului atrage după sine oprirea creşterii pentru o anumită perioadă de timp şi de creere a unui surplus de hrană. Pe de altă parte, în urma îndepărtării părţii terminale a lăstarului, se înlătură dominanţa apicală şi se favorizează pornirea în vegetaţie a mugurilor de sub locul unde s-a tăiat. În concluzie, prin ciupire se realizează ramificarea într-un anumit punct.

Momentul când se face lucrarea de ciupire are o deosebită importanţă. Efectuarea unei ciupiri timpurii favorizează creşterea şi maturarea lăstarilor anticipaţi în timp ce ciupirea făcută mai târziu poate da sau nu naştere la lăstari noi. Dacă se formează totuşi lăstari anticipaţi, în multe cazuri, aceştia nu ajung la maturitate până toamna. În cazul în care mugurii au intrat în repaus nu mai are loc formarea de lăstari anticipaţi.

Lucrarea de ciupire a lăstarilor la pomii tineri efectuată prea de timpuriu, poate duce la formarea de lăstari anticipaţi viguroşi şi cu lemnul matur. În cazul pomilor de vigoare mică şi ajunşi în perioada de mare producţie, prin ciupire se obţin lăstari anticipaţi de vigoare foarte redusă, care transformându-se în ramuri de rod produc fructe mici.

         Suprimarea lăstarilor (plivirea) este operaţia prin care se înlătură lăstarii de la inel (bază). Scopul acestei lucrări este de a îndepărta din coroana pomilor lăstarii cu plasament nedorit şi de a stimula creşterea celor rămaşi pe pom. Suprimarea se aplică în primul rând la lăstarii concurenţi şi lacomi, pentru dirijarea acestora spre ramuri de garnisire. În pepinieră, se plivesc lăstarii de pe cep şi cei lăsaţi pentru îngroşarea trunchiului pomilor. În general, prin suprimarea unei părţi din lăstari se asigură o mai bună luminare în coroana pomilor şi se stimulează creşterea celor rămaşi.

         Schimbarea poziţiei ramurilor

Este cea de a doua operaţie tehnică prin care se influenţează creşterea şi fructificarea pomilor. Schimbarea poziţiei ramurilor se realizează prin dresare, înclinare şi arcuire.

         Dresarea ramurilor este operaţiunea tehnică prin care o ramură se aduce spre verticală pentru a-i stimula creşterea. Operaţiunea se practică cu prioritate la ramurile de schelet plasate în partea inferioară a etajului. Dresarea are efect negativ asupra fructificării (numărul de fructe este mai mic iar procesul de fructificare întârzie).

În perioada de formare a scheletului pomilor lucrările de dresare se fac numai la şarpantele a căror vigoare vrem să o stimulăm şi este nerecomandată pentru celelalte ramuri din coroana pomilor.

Lucrarea de dresare este destul de frecventă la unele forme de coroană cum ar fi: piramida etajată rărită, palmeta simetrică, diferite forme artistice etc.

         Înclinarea ramurilor reprezintă operaţiunea de aducere a ramurilor aproape de direcţia orizontală sau chiar mai jos. Prin apropierea ramurilor de orizontală se reduce vigoarea de creştere şi se stimulează procesul de fructificare. Operaţiunea de înclinare a ramurilor atrage după sine sporirea numărului de ramificaţii, însă vigoarea acestora pe ramurile orizontalizate, este mai mică. Deci, înclinarea ramurilor are ca obiectiv o mai bună garnisire a acestora, şi cu prioritate în treimea bazală (Fig.33).

Ramurile aduse la orizontală şi sub orizontală au creşteri anuale mai viguroase în treimea bazală. Vigoarea de creştere a lăstarilor scade de la baza ramurilor orizontalizate spre vârful lor.

Înclinarea ramurilor poate să ducă la îndesirea coroanelor grăbind formarea ramurilor de rod şi a fructelor.

În perioada de tinereţe lucrările de înclinare a ramurilor au importanţă deosebită în grăbirea intrării pe rod a pomilor.

Pentru ramurile de schelet înclinarea trebuie să asigure un raport optim între creştere şi fructificare.

Înclinarea se practică cu prioritate, ramurilor care nu sunt necesare pentru formarea coroanei pomilor.

La pomii ajunşi în perioada de mare producţie lucrările de înclinare a ramurilor nu se mai recomandă

         Arcuirea ramurilor reprezintă operaţia prin care se urmăreşte schimbarea direcţiei de creştere a părţii superioare a ramurilor. Prima porţiune din ramură (cea bazală) are de obicei o orientare ascendentă iar porţiunea terminală este înclinată mult sub orizontală .

Arcuirea ramurilor duce la reducerea vigorii de creştere a pomilor, comparativ cu cei la care nu s-au făcut arcuiri. Numărul ramurilor de rod este mult mai mare în coroana pomilor cu ramuri arcuite comparaiv cu cei la care nu s-a aplicat operaţia respectivă. Aceeaşi tendinţă o înregistrează şi producţia de fructe.

Ramurile arcuite diferenţiază formaţiuni de rod cu 2-3 ani mai repede decât cele care cresc liber. Producţia de fructe pe ramurile arcuite este mare în primii ani după arcuire şi scade pe măsură ce ele înaintează în vârstă.

De regulă, arcuirea se practică la ramurile care nu sunt necesare pentru formarea coroanei deoarece această operaţiune scurtează perioada de tinereţe a pomilor şi implicit, stimulează intrarea pe rod. Operaţia este contraindicată pentru ramurile de schelet, a căror creştere ar fi blocată. Arcuirea ramurilor de schelet şi a axului se foloseşte la un număr restrâns de forme de coroană (Lepage, palmeta ruzină). Este de reţinut că şi la aceste forme de coroană arcuirea se face numai după ce ramurile de schelet au ajuns la o anumită lungime. Cu toate că arcuirea ramurilor este recomandată la pomii tineri ea nu poate reprezenta singurul procedeu de formare a coroanei pomilor. Arcuirea ramurilor trebuie combinată cu dresarea, înclinarea şi tăierea etc.

Arcuirea unui număr mare de ramuri în coroana pomului duce la îndesirea coroanei. Ramurile ajung să se umbrească reciproc şi se degarnisesc. Arcuirea se va face numai în concordanţă cu alte operaţiuni tehnice.

         Operaţiuni tehnice secundare

Operaţiunile tehnice secundare au o pondere mai mică în comparaţie cu tăierile şi dirijarea ramurilor, ele sunt reprezentate de incizia inelară, crestarea, incizia transversală, incizia longitudinală, strangularea, extirparea mugurilor, torsionarea şi frângerea ramurilor.

         Incizia inelară este operaţiunea prin care se îndepărtează scoarţa, pe o lăţime de 3-6 mm, sub formă circulară, fără a degrada vasele lemnoase. Lucrarea se poate executa cu multă uşurinţă primăvara la dezmugurit sau în perioada de încetinire a creşterii lăstarilor, pentru ca până toamna să se cicatrizeze rana.

Incizia inelară influenţează creşterea şi fructificarea pomilor, în sensul că sub zona incizată lăstarii cresc mai viguros. În partea superioară inelării fructele sunt mai mari, se coc mai repede şi au un conţinut mai mare în zaharuri iar pentru anul viitor se realizează o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod.

Incizia are rolul de a împiedica circulaţia bazipetală a substanţelor de creştere şi a celor trofice.

Când incizia inelară se face primăvara la pornirea în vegetaţie se stimulează o legare abundentă a fructelor în partea superioră a inciziei. Reluarea circulaţiei sevei prin zona incizată, nu afectează diferenţierea mugurilor de rod.

Întârzierea incizării în fenofaza de încetinire a creşterii lăstarilor stimulează diferenţierea mugurilor de rod şi accelerează maturarea fructelor, favorizează mărimea fructelor şi sporeşte conţinutul lor în zahăr. La incizia executată vara în faza de încetinire şi încetare a creşterii lăstarilor, efectul este foarte redus, chiar de neobservat.

Prin incizarea inelară se poate stimula ramificarea, grăbirea fructificării pe ramurile viguroase care nu sunt necesare pentru formarea coroanei pomilor şi care urmează să fie eliminate din coroană în viitor. Nu se recomandă incizia inelară la un număr prea mare de ramuri din coroana unui pom deoarece s-ar reduce vigoarea ramurilor inelate şi s-ar deregla activitatea sistemului radicular.

         Crestarea este operaţiunea care se execută numai pe o porţiune din circumferinţa ramurii deasupra sau sub un mugure şi constă din eliminarea scoarţei şi a lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de câţiva mm. Crestarea are formă de semilună sau “V” şi se execută înainte de pornirea pomilor în vegetaţie. Efectele crestării sunt locale şi mai puţin pronunţate în sensul că nu afectează întreaga ramură. Crestarea practicată deasupra unui mugur stimulează pornirea acestuia în vegetaţie, iar când se efectuează deasupra unei ramuri favorizează creşterea acesteia în ansamblu.

Crestarea sub un mugur sau ramură duce la diminuarea vigorii de creştere a acestora.

         Incizia transversală constă în degradarea vaselor liberiene şi parţial a celor lemnoase prin incizia executată deasupra sau sub un mugur, respectiv ramură fără a îndepărta scoarţa. Efectul este asemănător cu cel al crestării dar mai puţin dur, înseamnă că rana este mai mică şi se vindecă mai repede.

         Strangularea constă în gâtuirea cu un inel de sârmă a unei ramuri pentru a favoriza creşterea ei. Se practică mai mult la marcotajul simplu (în crosă) şi în plantaţiile intensive pentru echilibrarea creşterilor.

         Extirparea (orbirea) este lucrarea prin care se îndepărtează mugurii de pe ramuri înainte de pornirea lor în vegetaţie. Se foloseşte cu prioritate în pepinieră, pentru proiectarea coroanelor şi la ramurile de schelet şi semischelet, pentru a împiedica formarea de lăstari concurenţi a căror prezenţă ar diminua creşterea lăstarului principal.

         Torsionarea constă din răsucirea ramurii sau a lăstarului în jurul propriului ax, în vederea degradării parţiale a vaselor conducătoare. Torsionarea dă rezultate bune la seminţoase şi mai puţin favorabile la sâmburoase datorită apariţiei scurgerilor cleioase (gomoze).

         Frângerea se aplică numai la ramurile care în alte condiţii se suprimă de la inel. Frângerea de la inel duce la stimularea fructificării ramruilor frânte şi favorizează intrarea pe rod a pomilor. Prin frângere se degradează până la 50% din vasele conducătoare iar ramura frântă devine pandantă, cu creşteri moderate şi mai viguroase spre vârful ei.